Anul 2002, vara… Peste trei sute de absolvenți așteptau cu sufletul la gură, pe un platou situat undeva într-o curte, în orașul Constanța, repartiția la primele locuri de muncă din viața lor. Urmase o lungă și obositoare apelare a fiecărui nume: Constantin-Brașov, Matei-Prahova, Burducea-Buzău, Onofrei-Constanța și tot așa… M-am trezit într-o comună cu locuitori majoritari de etnie maghiară… și asta datorită intuiției de care am dat dovadă. I-am spus unuia care se ocupa cu „loteria locurilor de muncă” că accept orice localitate cu excepția localității „C”, iar acesta, drept răspuns, mi-a comunicat simandicos că exact acolo voi merge, tocmai pentru a-mi demonstra faptul că el nu face parte din categoria celor care se lasă influențați de diferite „toane”, să le zicem… Pentru mine a fost super bine, având în vedere faptul că, peste deal, se găsea satul meu natal, aspect pe care „repartitorul” nu l-a avut în vedere. Prea multe despre mine nu am ce să vă spun, dar o să încerc să creionez viața eroilor mei de acum înainte, așa cum i-am cunoscut eu și așa cum sunt sigur că o să vă placă și vouă să-i cunoașteți. Din motive lesne de înțeles, nu o să dau nume reale, decât acolo unde personajele în cauză nu mai reprezintă nimic pentru societatea în care trăim. La fel și unele inițiale sunt tot fictive, pentru a proteja anumite situații pe care îmi place să le consider pur întâmplătoare și nu o regulă în viața celor pe care i-am cunoscut și care, ca noi toți, pot fi subiectul unor întâmplări mai puțin fericite. Îmi cer scuze pentru limbajul folosit, cel real, dar oricât am încercat să deformez realitatea limbajului folosit de către eroii mei, nu am reușit să redau cu exactitate situația momentului și poveștile mele nu ar mai fi avut tâlcul necesar care să înfățișeze situația de fapt. Ceea ce este cert este faptul că toate întâmplările redate aici sunt sută la sută reale.

În comuna în care mi-am luat în primire sarcinile de serviciu, oamenii erau de-o simplitate izbitoare, dar dădeau dovadă de un simț al realității ieșit din comun. Țărani așezați la casele lor, dar marele păcat era că trăiau într-un fel de societate bolnavă, în care nu se puteau exprima la adevărata lor valoare. Toată munca lor se raporta la deciziile venite „de la centru”, iar acel centru, în marea majoritate a cazurilor, le era defavorabil. Cu toate acestea, acei oameni mai „evadau” din când în când în mici escapade cu iz local, care le dădea o notă aparte. Autoritățile locale mi-au pus la dispoziție un fel de anexă unde să locuiesc pentru o vreme, lucru pe care l-am și făcut fără alte comentarii, pentru că nu eram în măsură să emit pretenții de niciun fel, încă…
După vreo trei luni de activități de rutină, de cunoaștere a populației și alte aspecte legate de statutul locului respectiv, Florin se trezi pus în fața primei sale „aventuri”. De la centru își anunțaseră prezența mai mulți mahări, conduși de un mahăr-șef, al cărui scop era să-l prindă pe pălincarășul-șef cum fură din gestiune. Au descins la pălincăria locală, unde i-au trântit omului un control economic cum eu nu mai văzusem nici măcar în școala pe care abia o absolvisem. I-au găsit omului un plus în gestiune, minor, pe care l-au pus să-l înregistreze. După care s-au deplasat la domiciliul celui în cauză, unde au purces la un fel de interogatoriu milițisto-securist de toată „lauda”. L-au întrebat pe om unde a ascuns pălinca delapidată, în timp, de la locul de muncă, fiind vorba de vreo două tone. Bineînțeles că răspunsul nu venea pe placul controlorilor și, astfel, au adunat ad-hoc mai mulți țigani din localitate (pe atunci nu apăruse definiția atât de alambicată de rrom). Au fost puși să sape cu hârlețul în grădina omului, în vederea găsirii recipientelor cu pălincă, până seara târziu, când au constatat că acțiunea în sine nu dă rezultate, și au hotărât, pe loc, că informația se dovedise a fi falsă. Astfel, mahării s-au retras, iar Florin a rămas în „bojdeuca” lui și a încercat să tragă învățămintele necesare în urma a ceea ce văzuse.
A doua zi, Florin s-a întâlnit cu „P” pe stradă și l-a întrebat ce mai face, la care acesta s-a arătat satisfăcut de faptul că mai mulți „domni” de la centru i-au săpat grădina fără bani și că a scăpat de o grijă. Sigur că tot satul luase la cunoștință de întâmplare și au râs cu toții multă vreme după aceea. Poate mai râd și azi…
* Fragment din volumul semnat de Ioan-Vasile Bulgărean, „Adevăruri cu tâlc”, recent apărut la Editura „Caiete Silvane” din Zalău.