Într-o convorbire telefonică pe care am avut-o cu Teofil Răchițeanu, acesta îmi relata faptul că a publicat recent un volum de poezii intitulat „Nu-i nimic mai greu ca gîndu`”, apărut la Editura Casa Cărții de Știință, în 2024, Cluj-Napoca, îngrijit și prefațat de Cristian Pașcalău. Conform mărturisirii poetului, volumul cuprinde poeme care la vremea lor nu au fost incluse în volumele publicate anterior, din varii motive, și ar fi păcat să „lîncezească” prin sertare și să nu fie cunoscute.
Ca atare, găsim aici poezii aparținând marilor teme deja prezente în volumele anterioare: prezența morții, relația cu Dumnezeu, dragostea, persoana iubită, amintirea Mamei, arta poetică. Cuvântul de bază, care dă titlul volumului, este „gîndul”, care are semnificații diferite în funcție de contextul și registrul în care apare. Amintim doar câteva contexte: „mă bate gîndul”, gânduri grele / rele (apăsătoare), amare gânduri, „eu atîtea gînduri am cîte zile-s într-un an”, „gînduri bune” etc., gândul fiind aici „un receptacol de energii poetice”, cum spune Cristian Pașcalău în prefață.
Fenomenul Morții este resimțit ca fiind ceva natural, inevitabil, prezent mereu în lume încă de la Facere, „având origini cosmice”. „E și-un fag bătrîn în care / Stă închis Zamolxe-Zeu / Sol la el, în patru suliți, / Merge-voi curînd și eu” (Sol la el în patru suliți). Moartea este stăpână peste tot și toate. „Mai bătrînă decît toate, peste toate stăpînea” (Într-a Lumilor Genune). Totdeauna, la capătul tuturor drumurilor, e prezentă Moartea. Ea suferă de greul veșniciei, „plîngînd cu capul pe umărul lui Dumnezeu”. Moartea este privită în directă relație cu Dumnezeu. Se pare, însă, că Dumnezeu ne-a părăsit, la fel ca pe fiul său răstignit pe cruce. „Părăsitu-m-ai ca pe Fiul Tău, Doamne! / Străină mi-i lumea, mi-i amar și mi-i frig!” (Părăsitu-m-ai ca pe Fiul Tău, Doamne!)
Bunul Dumnezeu stă într-un „schit părăsit / Zace închis într-o raclă de gheață” (De nimenea plîns). Ecoul vine din volumul „Somn de Voevod”, apărut la „Cartea Românească”, în 1980. „Și Dumnezeu e mort de mult / Și cerul e-un mormînt de piatră / În care cu prelung ecou / Sfinxul pustiilor mai latră” (E noaptea nopților prealungă).
Dumnezeu apare ca un judecător al acestei lumi, ținând-o o clipă în palmele Lui, cântărind-o ca pe o „fărîmă”. „O biată fărîmă, doar o fărîmă – / Pe care-o va pierde în largul pustiilor lui” (O biată fărîmă numai o fărîmă). Pe Dumnezeu nu-l mai găsim, deoarece El a plecat din sufletul nostru: „Pe Dumnezeu nu-l voi afla căci, vai, / De mult, de mult, El nu mai e acasă” (Tot mai puțin mă simt pe zi ce trece).
Dragostea e tema predilectă a lui Teofil Răchițeanu. Ea are puteri magice cu care învinge moartea: „E-un tărîm al iubirii undeva-n munți, departe… / Acolo-ntîlni-ne-vom, aievea, aievea / Și nu ne vom teme de tine, nu, Moarte!” (Mereu ca un vis în care mireasa mea ești). Poetul a dedicat un volum de poezii sentimentului de dragoste, intitulat „Partea mea de dragoste”, apărut la Editura Clusium, în 1996. În autograful pe care mi l-a acordat cu această ocazie, îmi scria: „Aceste pagini pline de ce are viața mai frumos – dragostea”. „Dragostea e un lucru plăcut și lui Dumnezeu”, deoarece „Ne zîmbea dintr-un nor Domnul / Căci, atunci, de noi plăcea” (Ne zîmbea dintr-un nor Domnul).
Iubirea e ca un foc mistuitor întreținut de-o ardere divină. „E și-n inima mea un foc, / Nușʼ ce îi flacăra-ntreține / În care tu, iubito, arzi / Și de cenuși miresme cresc în mine” (Sînt focuri). Poetul retrăiește legenda dragostei dintre Soare și Lună, deoarece „Zace Luna pe-un nor, plînsă”.
Iubita apare ca un personaj de basm. Ea este trimisă de Dumnezeu „pe-o rază”, iar iubitul ei, îndrăgostit, la poarta ei așteaptă. „Ea este o floare în care Dumnezeu iubirea-și țese”, o mică floare albastră, aleasa-aleselor, Dulcineea etc. Atunci când iubiții erau tineri și se iubeau, le era de ajuns un bordei în care „amirosea a fîn și a dumbravnic”, dar acum trăim într-un palat „de-argint și aur / Și-n el murim de-urît și de tristețe” (Aveam numai al nostru un bordei).
Iunia ne apare ca zeița iubirii. În inima ei poetul și-a „zidit o mănăstire”. Iubita e parfumul unei grădini îmbălsămate, din care „numai zeii în cerești grădini au” (Numai în vis). Ea înseninează mereu gândul poetului: „Cînd ea-mi surîde cerul se-nsenină / Și fraged, un cireș în mine-nfloare / O ciocîrlie în mine cîntă / Și plouă pe pămînt, atunci, cu soare” (Cînd ea-mi surîde cerul se-nsenină).
Icoana Mamei este cel mai sfânt lucru pe acest pământ, pentru oricine. Poetul i-a închinat mamei sale un volum intitulat „Poeme cu Mama sau mormîntul din cuvinte”. Este vorba de Mina Petrii lui Indrei din satul Răchițele. Volumul a apărut la Editura Scriptor, în 2020. La pagina 45, volumul cuprinde un interviu realizat cu mama poetului la Radio Cluj, în anul 2004, despre care Ana Blandiana scrie: „una dintre cele mai cutremurătoare și mai frumoase pagini de istorie orală pe care le-am citit”. Primăvara, la munte, răsar lanuri de brândușe. La Răchițele sunt dealuri pline cu aceste minunate flori, despre care se crede că-s duhurile morților. Doar „una sta și surîdea… / Erai tu, Măicuța mea?” Parcă auzim cântecul lui Tudor Gheorghe: „E primăvară, iarăși primăvară / Pe fiecare margini de făgaș / Își scot strămoșii degetele-afară / De ghiocei, de crini, de toporași”. Dorul de mamă îl găsim și în poezia Elegie cu mama, unde sufletul mamei pâlpâie într-o stea, iar poetul e singur: „singur sunt și… aștept din ea să cobori”. Este un fapt care l-ar putea face fericit: „Vino, inundă-mă cu lumina ta și din morți am să-nviu!” (Elegie cu mama).
În acest volum, surprinzător, găsim câteva elemente de Ars Poetica. În primul rând, arta este perenă, ea învinge timpul și biruie moartea. Poetul primește tot felul de semne rele, doar privighetoarea-i spune: „Nu le asculta! Tu cîntă” (Nu le asculta! Tu cîntă). La fel ca Isus pe cruce, poetul e un sacrificat, o condiție esențială pentru ca prin suferință să se creeze ceva durabil. „De pe crucea cuvintelor, răstignit, azi, te strig…” (Părăsitu-m-ai ca pe Fiul Tău, Doamne!).
Poetul a fost numit și un „Orfeu al Apusenilor”, probabil cu referire la secțiunea „Noaptea lui Orfeu”, din volumul „Somn de voevod”, apărut la Editura Cartea Românească, în 1980. Iată un vers în acest sens: „Orfeu / Din harpa lui divină în noi cîntă” (Stihuri ale lui Teofil Răchițeanu cu prilejul cetirii „Decameronicelor” lui Horia Bădescu).
