In memoriam Dina Horvath: „Am nevoie de Rugăciune, Poezie, Vatră”

Dina Iuliana Horvath s-a născut la 5 iulie 1960, în Halmășd, Sălaj și a decedat la 3 februarie 2025. Tata: Dumitru (Chiribișan), mama: Ana. A urmat cursurile liceale în Zalău, la Liceul industrial nr. 2, actualmente Școala Gimnazială „Porolissum”, apoi Facultatea de Științe Sociale, Politice și Administrative „Vasile Goldiș”, Arad. Membru fondator al Cenaclului literar „Silvania” și al Asociației Scriitorilor din Județul Sălaj. A publicat volumele de poeme: Insomnia flăcării (1999), Poeme în crinolină (2011) și Hai-huiuri (2012), apărute, toate, la Editura „Caiete Silvane” din Zalău, a Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj. Pentru ea, poezia a fost „atunci când” printre lacrimi, se-ntrezare cerul…

Lasă tot

Lasă tot și haidem

spre câmpiile elizee

unde se spune că s-ar mai găsi diamante

că s-ar mai bate monede

doar de amorul artei.

Acolo nimeni nu vinde

nimeni nu cumpără

poemele se scriu în nisip

vine înțeleptul, le citește

ține minte, dacă trebuie

ce trebuie

calcă pe versuri și de nu se scufundă

înmulțește versurile

cheamă flămânzii

și-i satură,

de se scufundă

strigă marea să spele de răni

nisipul scrijelit pe degeaba.

Lasă tot și haidem

să culegem metafore

și haidem să umple mesele

că uite,

se-ntorc

îngeri-n stoluri

și-n cuib

numai inima

singură

în inima crucii.

(Poem din volumul Dinei Horvath, „Hai-huiuri”,

Editura Caiete Silvane, Zalău, 2012)

Interviu cu Dina Horvath

Corina Știrb Cooper: Câteva cuvinte despre cine ești, Dina.

Dina Horvath: L-aș parafraza pe Creangă: sunt un boț de humă din… Halmășd, care nici frumos până la 20 de ani nu am fost, nici cuminte până la 30 și nici bogat până la 40 nu m-am făcut. Dar mai revoltată decât azi, nu am fost de când sunt!

C.Ș.C.: Care sunt motivele revoltei tale?

D.H.: Motivele sunt evidente. Eminescu spunea, în ianuarie 1881: „Ce mă îngrijorează în privința viitorului acestei țări este lipsa de caracter”. Răsturnarea cumplită de valori, colportările, trădările pentru o bucată de pâine, sau pentru o bucată de aur, te catapultează într-o lume care tinde să devină darwinistă, o junglă. Adevărul a devenit minciună, frumosul urât, binele rău. Și invers. Dispare chipul, înlocuit de o fotografie de grup, cu măști diverse, în care persoana tinde să se piardă în neant. Și atunci simți o nevoie acută să te întorci la izvoarele imuabile ale omenității, cum ar fi rădăcinile, Cuvântul, frumosul, bunătatea, empatia, care par absolut depășite, rizibile pentru cei care nu pot să vadă decât „devenirea” pe o treaptă socială cât mai înaltă.

C.Ș.C.: Ce rol mai are poetul într-o asemenea lume?

D.H.: În contextul acesta, poetul pare o apariție care pierde ceas de ceas examenul cu strada. Am nevoie de Rugăciune, Poezie, Vatră. Când totul pare un balon de săpun, ce loc mai are poetul? (Referindu-mă la viețuirea poetului). Nu poți fi altceva decât ceea ce ești! Trebuie să-ți reclami existența! Chiar dacă nu public, eu mă scriu întruna. Asta mă salvează de „neființare”. Nu pot „produce” nici la termen, nici la comandă, nici ca să demonstrez ceva. Pur și simplu sunt.

C.Ș.C.: Mai are ce căuta poezia în lumea asta?

D.H.: Are! Ea are rolul de a sprijini cu toate puterile Firii zidurile ce tind să ne catapulteze în cuști cu zăbrele, chiar aurite. Dincolo de capacitatea ei de a dărâma alte ziduri ce decurg din definiții „exacte”, epitete definitive sau nu, și încremenire. Dacă reușește să transcendă toate acestea, menirea ei este evidentă, chiar dacă va mai rămâne doar „un firicel de sânge prelins dintr-o carte. El va vorbi!” (Aurelian Dumitrescu). Nu cred că poate fi o mărturie mai revelatoare…

(Interviu apărut în revista „Caiete Silvane”, în numărul 217/februarie 2023)