Curiozitatea Corinei Știrb Cooper în ceea ce privește transcendentul, Marele Anonim, în termeni blagieni, s-a manifestat încă din copilărie sau mai pregnant în anii adolescenței. A urmat o perioadă de căutări, rătăciri, convingeri și îndoieli până la descoperirea sinelui, a înțelegerii propriului eu pe care, după îndelungi așteptări, îl manifestă în poem. Avatarurile ființei sunt recognoscibile în volumul de debut, De îmblânzit Luna, apărut în Colecția Poesis, Editura Caiete Silvane, 2024. Fire sensibilă, pasională, Corina nu se ferește de propriile sentimente, le surprinde dezinvolt și le acceptă ca parte a ființei. Poezia este o formă de comunicare și de cuminicare, e o dezbrăcare de eul interior, e întâlnirea ființei cu spaimele, angoasele, neliniștile intrinseci, e catharsis și exhibare a unor frământări viscerale. Poeta meditează asupra trecutului care i-a marcat devenirea. Existența nu se află sub semnul armoniei, ci mai degrabă sub cel al agoniei, iar marile teme și motive, precum timpul, singurătatea, iubirea sunt poetizate și resimțite ca puncte terminus. Placheta, exersată în game lirice variate, fie într-o abordare clasică, fie într-una modernă, se distinge printr-o organicitate poetică.
Autoarea experimentează o întâlnire lirică cu eul interior, cu dublul său copleșit de spaimă: „pielea ți se întinde / ca și cum ar vrea să îmbrace toți oamenii din / tine în aceleași spaime / și vor veni dimineți în care te vei trezi fără / lumina din ochi / nu ca această dimineață începută alb / și sfârșită singur sfârșită singur // (…) // ieși din tine te privești din afară așa cum faci / când ți-e teamă de moarte // ceva a făcut să dispară secunda aceea / și mâinile noastre nu s-au găsit niciodată…”.
Corina Știrb Cooper este autoarea unor poeme ale maturității, scrie o confesiune cu valențe terapeutice, o manifestare a unui eu fragil într-un univers copleșitor. Poeta se așază, deloc confortabil, în fața colii, își pregătește conștiincios întâlnirea cu ființa ei interioară și răscolește diferitele vârste, diferitele etape ale existenței, istorii personale care i-au marcat devenirea, toate având menirea a recompune scenariul liric al unei vieți crispate și tumultuoase: „ziua asta / mă dezbracă / strat după strat / de trecut // în oglindă / o pasăre cu penele smulse”. Tabloul poetic pe care ni-l oferă este unul al succesiunii anotimpurilor aflate sub semnul tristeții, al dezamăgirii și al deznădejdii: „nimic – nici timpul / nu poate despărți // aripa de trup / ele cad mereu împreună / când zbatere / când abandon”; „tu / și cu / tine / în punctul / acesta rotund / din care / tot pleci și / care te / tot așteaptă / ca o ușă / deschisă / o acasă / a copilăriei / o bătaie / de inimă un dor”.
Imaginile create de Corina se înscriu pe alocuri în direcția suprarealistă, existând o dialectică între activitatea poetică și revolta socială bine temperată, între vis și manifestarea stărilor interioare. Atmosfera lirică este rece, tulburătoare, compoziția este în tonuri sumbre, închise. Sentimentele rememorate parcă vor să oprească timpul prin topire, pentru ca mai apoi să-l toarne în matrița persistenței memoriei. Efigiile se succed într-un tulburător caleidoscop: „iată un sfârșit ca o tăcere / se oprește o inimă / crește o floare în creier / sau doar o tăcere – zid / de cuvinte nespuse // la început toți oamenii au fost cercuri – mi-a / spus o voce într-un vis (…) // oamenii-cercuri erau frumoși / și de aceea ne-au fost luați / ba de către moarte / ba de către teamă / ba de către iubirea altcuiva”.
Într-o reinterpretare modernă, în viziunea Corinei Știrb, neîndurătorul Cronos devoră ființa și devine o alegorie lirică prin care sunt surprinse ravagiile pe care le face timpul menit a măcina existența. Ființa e condamnată la o întoarcere permanentă în starea de increat, în universul placentar pentru a reveni în manifestare. Identitate – alteritate, ființa ca ilustrare a Principiului, ființa întru Devenire, timpul cosmic și timpul istoric, măsurabil, limitat, instabil și alternativ, toate constituie preocuparea autoarei și tematica în jurul căreia se concentrează prezentul volum: „mergem înainte / umblăm pe sârmă / hăul de sub noi se cheamă timp / și înghite oameni / înghite visuri regurgitând / un nimic consistent / umplut cu ore / ne încolăcim în noi înșine / în poziție fetală / până trece furtuna”.
Imaginile care se constituie în sfera tematică a iubirii sunt de un dramatism aproape neverosimil, traduc o criză a ființei, iar pesimismul schopenhauerian este contemplativ, traducând stingerea individualității și reintrarea în marea unitate a naturii. Iubirea, intimitatea devin un spectacol al înstrăinării, al alienării, al imixtiunii până la indistinct și chiar al morții. Versurile Corinei Știrb sunt parcă tușe fine din Îndrăgostiții lui René Magritte. Viziunea este inedită, poeta te amăgește cu imagini care par a traduce o notă de speranță, pentru ca finalul poemelor să fie tulburător: „…iată dragostea / ca un burete suprasaturat cu apă de mare – / spuse și se întoarse spre soarele împietrit / (…) / oamenii îi priveau cu indiferență / doi nebuni cu capete albe sărutându-se / ca și cum ar vrea să-și înghită unul altuia / inimile și tot ce mai e între ele”; „nu știu dacă a mai rămas / ceva în spațiul incolor / dintre coastele noastre / inimile bat încă la unison, dar / tot mai încet și tot mai departe / (…) / și dincolo de toate e o moarte nudă / culegându-mi senină respirările”. Lipsa comunicării devine apăsătoare, iar eul trăiește drama însingurării într-un spațiu al disoluției, al destructurării: „singurătatea-i o ușă închisă tiptil peste / somnul pretins // în februarie inimile sunt roz / și roșu aprins tivit cu mărgele de sticlă // despre dragoste / nimic nou”; „răsăriturile apusurile se prăbușesc / de-a valma / peste noi / la fel de roșii de sfâșiate de zborul păsărilor / cum ne prăbușim noi unul în altul / goi și frumoși / ca și cum ne-ar păsa uriaș de tristețea / celuilalt”.
Corina Știrb Cooper este o poetă melancolică, nostalgică, de o sensibilitate pură, nealterată, iar volumul De îmblânzit Luna cuprinde, într-o formă condensată, pe lângă trăirea vitriolantă, viscerală, o subtilitate ideatică, referințe culturale metaforizate în imagini diafane.
+ There are no comments
Add yours