Volumul Oglinzi (100 de poeme) al Cameliei Radulian este un corp liric fragil, cu țesături grele și fine, în care tăcerea, dorul și memoria afectivă își caută forma (în vers clasic și modern) în materia unui gest interiorizat. Nu avem manifest, ci adorație frântă – o poezie scrisă cu „mâini de sare”, cu „genunchi de plumb”, cu „gura de viori astupată” (M-aș întoarce). Poeta nu doar scrie poezie, ci o respiră cu o intensitate care tulbură și vindecă.
Fiecare poem este o oglindă spartă în care cititorul se caută, se recunoaște, se rătăcește. Autoarea nu oferă răspunsuri, ci deschide porți către întrebări esențiale, într-un limbaj poetic care pendulează între tandrețe și sarcasm, între luciditate și reverie: „Zilele mele, repezi ca vara, / prin zăbrelele mâinilor. / Sunt numai scâncet, / la ușa uitării. / Aproape frunză. Aproape nimic.”(Aproape frunză, aproape nimic).
Erosul, în poezia Cameliei Radulian, este o stare extinsă, nu un eveniment: „Ca o odihnă de mine ești tu, dragoste. / Ca o duminică.” Dragostea e umbră și prezență, simultană și contradictorie – „confuză, a mea / și neghioabă”, cu „mângâierea de mătase aprinsă” sau „mai amețită ca vinul din dezmățul bodegilor”. Poeta nu descrie iubirea: o respiră ca pe o relicvă care se insinuează în toate oglinzile: „Nătângă, răvășită și crudă / ca o mireasă ești tu în voalul tău sfâșiat, / bântuindu-mi oglinzile / cu pașii tăi de cerboaică domoală.” (Ca o duminică ești tu, dragoste).
Dorința e ritual visceral: „M-aș întoarce în vânt cu genunchii de plumb, / m-aș răscoli în cuțite / ca în frunze uscate.” Întoarcerea poetică nu cere iertare – e o refacere din pulbere, o repoziționare a corpului ca memorie, „cu mâini de sare ți-aș tremura pe piele / atingeri de ploaie brodate”. Acest text vorbește despre reconcilierea cu sine, dar și despre încheiere: „Acum e-n trecut. / Da, repetă: / «azi, niciodată».”
Cel mai ostenit trandafir devine poemul dislocării tandre: „Mă-nchid într-un trandafir ostenit / ca să-mi aduc aminte de grădini.” Florile sunt spații de memorie, nu decorații. „Șnur roșu-alb” și „greul merilor / din trandafirul meu” formează o poetică a epuizării – iubirea care se scurge, dar nu renunță.
O poetică a corporalității paroxistice avem în poemul Dans, unde eul liric se dezlănțuie aproape teatral: „Așa cum se însângerează carnea sub pietre, / cum se strivește iarba sub mers, / cum se-adâncește sarea în iriși, / cum întrerupe cuțitul / cadența albastră a venelor, / așa voi dansa”. Versurile, de o eleganță și o durere subtile: „Fumează-mă până la capăt / într-un cabaret de iluzii”, resemnează erotismul ca luciditate; viața nu e dansul însuși, ci cadența întreruptă, „sfărâmarea călcâiului” în marmura iluziei.
Nu putea lipsi din oglinda instanței lirice meditația asupra morții. În elegia Frumos dormea ea…, scândura „în sicriul dintre tine și noi” delimitează poetic zona afectivă a pierderii, iar „ultima noastră zi însorită” devine un reper de lumină coborâtă în pământ. Corpul este înfrumusețat de tăcere – florile și lipsa de cuvinte sunt forma supremă a prezenței. Iubirea este îngropată ritualic, iar poveștile sunt rămășițe sacre, ca în Sub carnea unor povești, un poem despre întârziere, memorie și finalitate asumată. Întârzierea devine act poetic: „Vino / mai târziu / decât orice chemare a mea.” Versurile „rămâi irepetabil și final / ca un capac de sicriu / sub carnea unor povești / atât de frumoase și tandre, cum nu se vor mai scrie vreodată” închid un cerc de trăire.
Poemul final al volumului, Ziua mea de tu, construiește un calendar afectiv în care timpul se pliază peste trup: „ziua mea cu patru colțuri, / ziua mea cu patru scânduri, / ziua mea de tu / și de o singură viață…” Tu nu este adresare, ci fragment de identitate pierdută. Poemul nu este jurnal, ci proiecție a lipsei, în care iubirea e amintire difuză și viața e doar o zi interioară.
Versurile Cameliei Radulian au o muzicalitate discretă, dar persistentă – o melancolie ritmată care curge în texte precum „Primește, mamă, vișinii la poartă / să-ți plouă floare albă peste soartă / și peste părul veșted / să-ți aline / truditul trup, tăcutul dor de mine” (Primește, mamă) sau„Foșnește alunul, / e vremea șerpilor, / picură dragostea / ca ceara, ca ploile veștede” (Dragostea mea, iederă),semn că ritmul nu se impune, ci se insinuează în fibra poemului.
Volumul se definește prin oglinzile lui, nu ca instrumente, ci ca stări – spații de reflecție în care dragostea, moartea și memoria se privesc una pe cealaltă fără să se confunde. Oglinda este locul unde eul liric nu se vede, ci se recunoaște fragmentat. Poezia Cameliei Radulian nu se vrea neapărat înțeleasă, ci trăită în carne vie, acolo unde „ziua de tu” este viața întreagă, și „capacul de sicriu” e doar o oglindă bine închisă.
Poezia Cameliei Radulian (poetă, prozatoare, jurnalist cultural și antreprenor creativ, fondatoare a Cenaclului ArteCarte), în varianta de lectură propusă de noi, vine ca o călătorie în intimitatea unei feminități fragmentate, purtată pe un ton grav, delicat și confesiv; departe de a fi exuberantă, se afirmă prin gesturi mici, tăceri ritualice și retrageri subtile în corp, memorie și absență, spre delectarea cititorilor avizați.
