Daniel Săuca, Punctul. Și capătul (II)

■ Heidegger (1966): „Filosofia nu va putea să producă nicio schimbare imediată a stării actuale a lumii. Ceea ce este valabil și despre orice părere sau străduință umană. Numai un Dumnezeu ne mai poate salva. Nu ne rămâne ca unică posibilitate decât să provocăm în gândire și poezie o stare pregătitoare pentru apariția sau absența lui în crepusculul nostru: căci în chipul Dumnezeului absent suntem noi înșine cei care ne pierdem” („Filosofie contemporană”, Texte alese, traduse și comentate de Alexandru Boboc și Ioan N. Roșca, Editura Garamond, București, nu am reușit să identific anul apariției, p. 277). Mai departe, marele filosof susține că pe Dumnezeu „nu putem să-l facem să vină prin gândire, putem cel mult să trezim disponibilitatea pentru așteptarea lui”. Curios, poate, M. Heidegger afirmă că „omul este controlat, comandat și provocat de o putere care se manifestă în esența tehnicii și pe care el însuși nu o stăpânește. Doar să ne ducă la această înțelegere, gândirea nu mai pretinde nimic. Filosofia se află în stadiul terminal” (p. 278). Nu e pentru prima dată când se proclamă „moartea filosofiei”. Nu a sucombat, firește. Și pentru că, destul de probabil, capătul ei nu poate fi cunoașterea lui Dumnezeu, și nici a lumii. Cunoașterea nu e nici „starea de așteptare” invocată mai sus, ci, mai degrabă, un soi de „unire” a noastră cu Creatorul, o contopire pe care nu o putem descrie rațional. Oare ce fel de Dumnezeu-salvator a chemat Heidegger? „Dumnezeul filosofilor și savanților” (Pascal)? Dumnezeii gnosticilor? Alexandru Dragomir: „Filosofia e răspunsul unui Dumnezeu care nu există” („O teză de doctorat la Dumnezeu. Exerciții de gândire”, antologie de Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2023, p. 207). Paradoxală sentință, în ton, totuși, cu afirmațiile magistrului. Punctul și capătul filosofiei? Poate mirarea și nu înțelegerea, probabil „revelarea misterului” și nu cunoașterea. Vă sună cunoscut?

■ Nu știu cum a ajuns la mine cartea lui Eugen S. Cucerzan, „Solitudologie” (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2019), un exemplar cu o dedicație pentru Daniel Hoblea. Poate a uitat-o Daniel la redacție, cine știe… Dedicația e în felul următor: „D-lui Daniel Hoblea, un argument, prin D-ta, că nu sunt singur. Cu sentimente frățești, E.S. Cucerzan. 12 nov. 2019”. Nici eu (și nu numai) nu am fost singur și prin Daniel. Îmi lipsesc întâlnirile cu el, în care discutam, nu de puține ori, și despre singurătate, singurătatea în lume. Singurătatea, însingurarea ca fapt social, vai, atât de condamnat de-a lungul istoriei. De pildă, în contextul temei, nu văd lectura decât în singurătate, singur doar eu cu cartea. Astăzi, dă bine să fi văzut (și pe social media) când citești, să lecturezi adică în public. Scriitorii sunt extaziați când sunt invitați la lecturi publice, dar nu despre acest tip de lectură vorbesc aici.

■ După mulți ani, încerc să scriu câteva rânduri cu un stilou adevărat, cu cerneală adevărată. Am recitit „Inteligența materiei” (ediție aniversară, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021). De ce nu pot scrie și eu asemenea eseuri? Ordinea în haos nu e o operațiune ușoară. Lectura nu înseamnă, totuși, cunoaștere decât dacă e completată măcar de meditație. Un handicap major: nu am fost niciodată un povestitor. Peste asta, am fost ucis de fragmentarism & jurnalism. Și de lenea incurabilă. Scrie Dulcan: „(…) sunt adevăruri la care avem acces pe cale mediată empiric sau științific și adevăruri la care nu vom accede niciodată. O mică parte este semnalată în condiții speciale unor «aleși» sau «inițiați», grupați în Antichitate în societăți inițiatice secrete. Nici religia și nici știința nu au acces la Adevărul absolut, fiecare însă din alte motive. (…) Revelația nu implică obligatoriu trăiri de ordin mistic. Le-au avut, după cum am văzut, și mulți oameni de știință” (p. 369). Și tot așa… Mai nimic nou nici sub soarele Inteligenței materiei: un amalgam de idei, citate, postulate, îndemnuri, pilde, rigurozitate științifică și „poezie” filosofică. De unde știe dl Dulcan că nu vom accede niciodată la anumite adevăruri? Ale Creatorului, Arhitectului, „Naturii”. Încă o filă din imensul scandal al cunoașterii. În ton cu stilul autorului mai sus citat: dacă Dumnezeu nu a terminat Creația în Grădina Edenului? Nu cumva și Creația este eternă precum Creatorul ei? Putem cunoaște eternitatea în curgerea ei… eternă? Da, și din această perspectivă, filosofia e în „stadiul terminal”. Uneori, Poezia ne poate arăta infinitul. Pe care nu-l putem vedea nici cu ochii minții, nici cu ochii trupului.