La Editura Actaeon Books a apărut studiul literar Perspective parabolice ale puterii totalitare, de Ligia Duruș, cu o prefață semnată de Daniela Sitar-Tăut. Lucrarea se înscrie în sfera criticii literare contemporane, care revalorizează literatura ca spațiu al rezistenței și al reflecției asupra puterii comuniste, fiind „o cercetare analitică a modului în care romanele-parabolă, scrise și publicate în țara noastră în perioada comunistă, reflectă dimensiunea istorică a comunismului, tipologiile și fenomenologia puterii totalitare”, după cum se precizează în capitolul Introducere (p. 19). Studiul ne oferă prilejul să constatăm specificitatea asociată substanței compoziționale, puternic amprentată de contextul istoric, deoarece literatura a reprezentat întotdeauna mijlocul de ilustrare a unor reflecții ideologice pentru vremurile în care a fost creată. Noutatea pe care o aduce lucrarea este dată de tema de cercetare care presupune realizarea unei radiografii a fenomenologiei puterii politice și, în special, a celei totalitare, din perspectiva romanelor comunismului din țara noastră. Este realizată nu doar o diagnoză politico-socială a epocii, dar și o incursiune în registrul psihologiei individului și al colectivului, în cel sociologic și ideologic, identificând atribute ale totalitarismului, pervertite în obsesii ale reprezentanților puterii.
Autoarea ne propune o analiză critică profundă asupra modului în care literatura utilizează parabola ca mijloc de reprezentare și subminare a regimurilor totalitare, urmărind „maniera în care sunt surprinse raporturile și implicațiile materializării ideologiei marxiste în context social și economic, parametrii care guvernează existența individului și a maselor, văzută sub incidența psihologiei conducătorilor și a celor conduși, modul în care erau propagate, în forme duse până în extremis, violența și ura de clasă, intoleranța față de minoritățile naționale, șovinismul, xenofobia și protocronismul, dar și un naționalism exacerbat” (p. 19). Suntem invitați la o incursiune analitică exercitată asupra unui mare număr de romane-parabolă sau opere care prezintă caracteristicile specifice parabolei, în manieră canonică, dar și asupra unor opere „în care se identifică unele accente parabolice, deși acestea sunt de altă factură” (p. 21): Vânătoarea regală (Dumitru Radu Popescu), Lumea în două zile (George Bălăiță), Al doilea mesager (Bujor Nedelcovici), Racul, Apa, Vestibul, Interval, Cunoaștere de noapte, Iluminări (Alexandru Ivasiuc), Cartea milionarului (Ștefan Bănulescu), Principele (Eugen Barbu), Galeria cu viță sălbatică, Obligado, Căderea în lume (Constantin Țoiu), Viața pe un peron (Octavian Paler), Animale bolnave, Îngerul de ghips, Bunavestire, Don Juan, Voința de putere (Nicolae Breban), De-a lungul fluviului (Tudor Dumitru Savu), Ne întâlnim la judecata de apoi (Petru Dumitriu), Perimetrul zero (Oana Orlea), Lunga călătorie a prizonierului, Melancolie (Sorin Titel), Despre clovni: dictatorul și artistul (Norman Manea), Biserica neagră (Anatol Emilian Baconsky), Monarhul ascuns (Vasile Lovinescu), Orgolii, Fețele tăcerii, Absenții, Vocile nopții, Refugii, Drumul cenușii (Augustin Buzura), dar și Drumul câinelui, Caloianul (Ion Lăncrănjan), Biblioteca din Alexandria (Petre Sălcudeanu), Cina cea mai lungă (Mircea Opriță), Bunavestire (Octavian Paler), Adio, Europa! (Ion Desideriu Sârbu), Un om norocos (Octavian Paler), Încă de pe atunci vulpea era vânătorul (Herta Müller).
Cititorii sunt preveniți, prin uzanțe metodice de recepție a textului, cu privire la funcționalitatea mesajului sapiențial al corpusului de romane cuprins în studiu. Chiar dacă demersul explicativ pare uneori de natură didactică, remarcăm nevoia unei astfel de abordări în condițiile diversității tipologice a receptorilor studiului, dar și pentru a explica modalitatea de percepție a textelor parabolice, „provocarea la reflecție, la găsirea de soluții la întrebările esențiale existențiale, la învățarea unei lecții pentru viață, înțelesul fiind posibil numai trecând dincolo de percepția directă a conținutului exprimat, deoarece conținutul său este generic, abstract, adică un arhetip,oferind norma prin simbolistica exemplului” (p. 23). Citatele preluate din operele supuse cercetării critice sunt selectate cu mare atenție, evidențiind caracteristici ale puterii politice totalitare. Totodată, transgresarea unor subiecte este subliniată prin citate din mai multe opere cu privire la aceeași idee.
Capitolul Efecte ale cenzurii inventariază cumulul de factori care au condus la operele literare de factură parabolică. În primul rând, literatura română din perioada comunistă și cea postcomunistă a fost profund marcată de experiența traumei totalitare, deoarece exprimarea directă era periculoasă sau chiar imposibilă. Contextul socio-politic al vremii a condus la restricționarea severă a libertății de exprimare a scriitorilor români, astfel că rezistența culturală s-a făcut prin formule compoziționale mai puțin obișnuite pentru a trece pe sub ochiul și mâna cenzurii. Astfel, romanul-parabolă a permis exprimarea (în mod simbolic și criptat) a adevărurilor incomode despre comunism, prin generalizarea experienței, ceea ce oferă o înțelegere mai profundă a mecanismelor totalitare, valabilă și în afara contextului strict românesc.
Printr-o abordare interdisciplinară și o argumentație riguroasă, studiul devine un instrument valoros pentru înțelegerea subtilităților discursului literar în contexte opresive. Autoarea își motivează demersul prin focusarea pe efectele cenzurii în raport cu nevoia de cultură și de comunicare a populației. Prin distanțarea de realitatea imediată și utilizarea simbolurilor, aceste opere reușesc să descrie, să înțeleagă și să judece o epocă marcată în special de compromis, frică, tăcere. Pentru că fiecare parabolă se adresează înțelegerii superioare a cititorului, studiul evidențiază mesajele sapiențiale țintite pe: propagandă, abuzuri, controlul asupra tuturor aspectelor vieții umane prin crearea unei stări de evidentă ambiguitate, inducerea sentimentului de frică, obsesia pentru bani și funcții, minciuna, transformarea în circ și teatru a societății, uzul măștilor și al oglinzilor cu ape magice sau deformate ș.a.
În acest vast câmp reprezentativ, demersul științific și exegetic al Ligiei Duruș se conturează ca o investigație critică amplă și densă. Autoarea tinde către o cuprindere cât mai aproape de integralitate a operelor literare românești de factură parabolică, apărute în perioada postbelică, în care se regăsește tema puterii comuniste. Este subliniat modul în care aceste romane-parabolă reușesc să deschidă accesul la adevăruri profunde și universale, lansând mesajul sapiențial către cititor și oferind doar elemente de jalonare pentru a înțelege fenomenologia fricii, a compromisului, a modului de îngrădire a libertății, de opresiune, trecere în registrul valoric negativ al conștiinței, negarea și alienarea individului prin plasarea acestuia în elementul-mulțime, transformarea lui în omul-marionetă ori în omul-larvă, silit să accepte cutiile existențiale etc.
Fiecare operă literară cuprinsă în studiu și fiecare aspect interpretat se face din perspectiva personajelor – individuale sau colective – care sunt privite prin prisma binelui și/ori a răului, toate reunite într-o lume-mulțime care se mișcă pe o scenă suspendată într-un plan nedefinit, de tip insular, într-un timp cadastrat după bunul plac. În raport cu personajele, se pune accent pe trecerea unora dintre acestea de la starea latentă la una de manifestare activă a puterii, ca rezultat al parcurgerii unei inițieri malefice. Se scoate în evidență, în contextul valențelor sociale ale vremii, voința de putere – motivație, obsesie și țel pentru omul nou. Lucrarea pune în lumină, în manieră argumentativă, și soluțiile de salvare de la depersonalizare (prin atitudini, credințe, crearea de însușiri, sentimente superioare, simboluri totemice, renunțare și sacrificii), datorită faptului că textele parabolice, conform tiparului lor constitutiv, au rolul de a valoriza binele, întruchipat de personajul înțelept, care este îndrituit să protejeze și să salveze, în context de criză, valorile sacre ale individului și ale societății. Un exemplu semnificativ este cel al intelectualului prins în vârtejul ideologiei, acesta conturându-se ca simbol al omului care încearcă să-și păstreze demnitatea într-o lume degradată moral. Independența, ca atribut al ființei umane, se transformă în dependență și automatisme, în raport cu un păpușar care și-a construit sistemul acțional pe manipulare, îndoctrinare, dresaj, seducție, minciună, violență – mai întâi fizică și apoi psihologică. Umbrele, măștile, falsurile, nepotrivirile, șablonarea, impunerea fricii acționează în scopul depersonalizării individului.
Demersul exegetic se raportează, în capitolul următor,care se detașează prin amplitudine și interpretare argumentativă, la rolurile providențiale pe care și le arogă puterea comunistă: demiurgică, ideologică, salvatoare, vizionară, organizatoare, dar și la cele pe care i le identifică individul și societatea: malefică, duplicitară, artificială, falsă, opresivă. Din perspectiva clasei conducătoare, puterea este demascată ca fiind necesară pentru modificarea cursului istoriei și a destinului omului („noua societate, epoca de aur, omul nou, noua istorie sunt elemente componente ale parabolelor renașterii, unele romane introduc în scena literară un univers renăscut, sub puterea salvatoare a unui creator de tip marxist” – p. 35). Conducătorul unic își arogă roluri demiurgice, de creator al timpurilor și spațiilor, dar și al omului de tip nou. Exercitarea rolului de conducător providențial, cu potențial creator, este prezentată în relație directă cu elemente ale creaționismului biblic, subliniind astfel caracterul profund antireligios al ideologiei comuniste.
Interpretarea textelor este condusă către înțelegerea accentelor psiho-sociale, economice, istorice și culturale pe care le transmit parabolele puterii. Autoarea conturează, prin interpretarea textelor studiate, imaginea vizionarului și a strategului reprezentat prin dualitatea partid-conducător, figura emblematică a celui care va construi lumea ideală, a viitorului, adică societatea socialistă multilateral dezvoltată. În mod obiectiv, comentează și aspectele pozitive, meritorii ale regimului comunist (industrializarea, școlarizarea, formarea ocupațională de tip nou etc.). De aceste transformări este legată apariția comuniștilor („luptători disciplinați ai noii ideologii” – p. 70). Este subliniat impactul negativ asupra individului, în contextul transformării acestuia în ceva ce este împins din zona humanoidă înspre fantoșe, măști, sosii (falsuri), existențe robotizate.
Explicația că „acestea nu reprezintă indivizii în starea lor inițială, pentru că au fost supuși dresajului sau machiajului, poartă mască, li s-au impus șabloane existențiale, adică au devenit altcineva,au fost inițiați înspre un nou început” (p. 84) face parte din miezul mesajului sapiențial transmis de parabolele puterii totalitare din România postbelică.
Autoarea reușește să creioneze, prin decupaje din diegeticul parabolic, imaginea salvatorului de tip prometeic. Acesta este pus în relație cu eroul mesianic, pe care îl identificăm în textele mitologice. O interpretare duală este asociată imaginii străinului, în funcție de unghiul de vedere pe care i-l atribuie scriitorii. Nevoia existenței unui salvator este cerută de cei care se află în situația de victime. Studiul reușește să surprindă elementele funcționale ale acestei relații călău-victimă-salvator. În acest context, lipsa încrederii în salvarea printr-o ființă sau o funcție efemeră conduce la căutarea acestei valențe în natură, percepută ca „simbol al vieții, care se va perpetua mereu în timp” (p. 94). Funcția de atragere a maselor către puterea-ideologie este descrisă în manieră factuală, exemplificând prin citate reprezentative din operele vizate. Sunt evocate stereotipurile comportamentale, mentalitățile și cutumele formate în acord cu noua „credință” la care oamenii erau obligați să adere. Procesul de îndoctrinare este asemănat cu spectrul luminos în care sunt atrase insectele și din care acestea nu au puterea să scape. Referindu-ne la afirmația lui Tyson Hedrick, biolog la University Of North Carolina At Chapel Hill, citat de Sky News, „insectele au o problemă de navigație. Ele sunt obișnuite să folosească lumina ca un indiciu pentru a ști care este drumul”. Coroborând cele două idei, înțelegem că societatea și-a pierdut speranța de scăpare, în condițiile în care a fost prinsă în vârtejul ideologiei care le-a perturbat, prin artificialitate, viața, iar acest lucru a însemnat nevoia de adaptare la noul mediu. Adaptarea se face uneori în orb, de unde și parabola orbului, dezvoltată în romane precum Cina cea mai lungă (p. 105).
Densitatea simbolică la care se face apel generează o realitate deopotrivă poetică și terifiantă, unde adevărul este dizolvat în suspiciune și tăcere. Pe acest teren, în care dezvăluirile sunt într-un crescendo al surprizei negative, este relevat modul în care diegeticul studiat dezvoltă parabole ale fricii, supravegherii și alienării trăite de cetățeanul român în dictatura ceaușistă. Nu scapă atenției autoarei nici lumea iluziilor, pe care textele parabolice o construiesc în maniera unui paralelism vizibil doar în interpretarea sinoptică a operelor. Este vorba despre mirajul viitorului socialist, pe de o parte, iar pe de altă parte despre cel al Occidentului salvator și liber. Între acestea își face loc un alt vis, cel al vieții noi, care prinde viață cu rezultate la fel de dificil de obținut: ruperea de sat, de trecut, de sărăcie, neștiință etc., în favoarea unei noi istorii, a unui om nou.
Ecosistemul puterii politice oferă nu doar elementele constitutive ale planului în care are loc exercitarea acesteia, ci și modalitatea în care entitățile viețuitoare se manifestă prin autoritate, abuz, agresivitate, vânătoare. Voința de putere „îi domesticește omului orice formă de personalitate, îl dresează, îl atrage în mod centripet” (p. 122). Acest deziderat depășește sfera normalului și deschide zona magicului, a irealului, care îi pot răspunde. De această dorință de a conduce și a controla totul, de a dispune asupra binelui și răului, se leagă și dictatura. Rolul de organizator și conducător al vieții sociale este atribuit statului, adică tot puterii, pentru că statul deține poziția suverană în țară. Prin cumularea tuturor prerogativelor legate de organizare, conducere și control s-a ajuns la dictatură. Fiind pusă în discuție o perioadă caracterizată printr-un profund mercantilism, banul, ca element important al sferei de putere, este o bornă de referință a statusului social, alături de cea reprezentată de poziția de „șef”. Organizarea piramidală a puterii este completată, din perspectiva poziționării în raport cu ceilalți, prin parabola separării grâului de neghină, care „ia forma incompatibilității între lumea superioară, a regimului conducător, și cea inferioară, fără valoare, a maselor” (p. 138). Dorințele, incompatibilitățile, imposibilitatea depășirii propriei condiții sociale au condus la agresivitate și ură. Acestea s-au amplificat și diversificat, ajungând la cote ridicate ale acutizării.
Prin instituționalizarea sistemului de represiune și urmărire, aparatul poliției politice a ajuns să joace un rol deosebit de important, dar cu conotație negativă, în exercitarea puterii de către partidul-stat și conducătorii săi. Reprezentarea Securității se face prin exemplificare din regnul animal: haitele de lupi – animale sălbatice, de pradă, bine organizate, feroce și care au dinți și gheare puternice (Biblioteca din Alexandria), vulpea (Încă de pe atunci vulpea era vânătorul) care simbolizează sistemul de Securitate, cel care îi urmărea și îi vâna pe toți cei care erau împotriva regimului. Absurditatea acestor relații la nivel de societate generează animalizarea „prin frică, foame, frig, întuneric, reduși la instinctul de supraviețuire, în permanentă alertă și suspiciune” (p. 163). Studiul interpretează, de asemenea, diegeticul parabolic în care vine în scenă rețeaua de supraveghetori și informatori, care face parte din sistemul condus de Securitate (Perimetrul zero, Galeria cu viță sălbatică, Obligado etc.).
Romanul-parabolă are rolul, în literatura despre comunismul românesc, nu doar de formă de rezistență literară, de păstrare a memoriei, ci și de căutare de adevăruri în mijlocul minciunii instituționalizate. În absența libertății de exprimare directe, acesta a devenit un mijloc de supraviețuire culturală, dar și un spațiu de reflecție profundă asupra condiției umane în fața dictaturii. Autoarea subliniază apăsat negarea adevărului, dezgolirea lui de esență, pentru că acesta este „respins de către Putere, ca un lucru incompatibil cu prezentul, în condițiile inversării valorilor societății” (p. 185), ceea ce se vede în Îngerul de ghips, Ne întâlnim la judecata de apoi, Al doilea mesager, Fețele tăcerii, Biblioteca din Alexandria, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul etc.Interpretarea critică a parabolelor puterii evidențiază falsurile, minciunile, aroganța, fățărnicia, prefăcătoria, aducând în fața cititorului exemple ilustrative elocvente (Adio, Europa!: nașul se prefăcea surprins, iar Candid și Olimpia mimau că sunt fericiți; Biblioteca din Alexandria: Toria încerca să ascundă adevărul printr-o vorbărie exagerată; Racul: Ilie se ascunde după cuvinte, pentru a nu-i fi văzută adevărata față; Biserica neagră: minciuna este folosită pentru a acoperi tăcerea, pentru a preveni eventuale suspiciuni de tăinuire a unei atitudini de neacceptare a ordinelor ideologice). Minciuna, sarcină de partid, era ridicată la rang de adevăr (Vocile nopții, Biblioteca din Alexandria, Racul, Lumea în două zile etc.). Sistemul de valori ale societății este răsturnat, așadar, iar scriitorii nu pregetă să interpreteze literar asta [O. Paler, Un om norocos,p. 149: „bătrânii nu mai deosebeau adevărul de minciună, nu mai deosebeau realitatea de închipuire; (…) minciuna le intrase în pori ca praful de marmură în pielea sculptorului”].
Studiul indică elementele de teatralitate, circ, iluzionism, unde predomină rolurile, dublurile, măștile, înlocuitorii, spoiala și poleiala, sisteme de oglinzi etc., toate folosite pentru conturarea stării de falsitate, duplicitate, artificialitate, ambiguitate, lipsă a esenței valorice, pe care diegeticul parabolic o conține, în virtutea caracteristicilor sale constitutive, pentru a sublinia realitatea iluzivă, așa cum este în citatul preluat de autoare (p. 187) din Lumea în două zile,de G. Bălăiță, p. 127: „creându-și propriile repere valorice, Antipa își bazează existența pe minciună, nepăsare, falsitate, lipsa de responsabilitate, pentru că el consideră că «taina supraviețuirii, la noi, este să fii mereu în altă parte»”, precum și din Biblioteca din Alexandria, de P. Sălcudeanu. Preluând o idee din Adio, Europa!, de I.D. Sârbu, autoarea argumentează nevoia de evadare în viața-teatru a omului trăitor în societatea totalitară, „pentru a înlătura starea de tensiune cotidiană, o intervenție coercitivă exercitată de rațiune în fața eșuării firescului. Acest lucru permite dedublarea personalității prin jocul de pe scenă” (p. 188), pentru că pe scenă este permisă crearea de iluzii, preluarea de roluri și măști multiple, soluția înlocuirilor, a travestiurilor, camuflajul unor disfuncții și suplinirea lor prin elemente de protezare, dar și rostirea de adevăruri fără asumare personală. Lumea-scenă are libertatea pe care realitatea nu o oferă. În același timp, lumea-circ este legată de dresaj, comandă, spații-cuști, lumini sclipitoare, muzică de marș, adaptabilitate la care este supus cel aflat în arenă. Bufonul este supus unor acțiuni de tipul râsu-plânsu,transformând totul prin parodie și comic, pentru a elibera tensiunile. Transformarea vieții cotidiene într-un spectacol continuu implică existența oglinzilor, care îi prezintă pe toți indivizii prin prisma aparențelor și implică actul imitării. Cercetarea critică ne atrage atenția asupra sistemelor multiple de oglinzi, cu ape și poziționări diverse, cu funcții magice, nu doar de reflectare și mijlocire între privitor și model. Elementele de optică se leagă de simbolistica modului de privire, a subiectului și a obiectului supus vederii, permițând reducerea sau potențarea privirii individului și societății, ori a reprezentanților puterii (prin rețeaua de informatori, instrumente optice care sugerează stricta supraveghere ideologică la care a fost supusă populația etc.).
Cercetarea nu omite nici aspectele legate de toposurile și cronosurile parabolice, ca modalități de potențare a interesului cititorului pentru simbolistica elementelor folosite. De aceea, tehnica amănuntului semnificativ este relevantă în studiul critic. Influența toposurilor asupra personajelor și a acțiunilor este atent observată în studiu, relevând faptul că „prin locație, formă, elemente constitutive etc., acestea servesc unui transfer de personalitate asupra personajelor, conferindu-le, în același timp, și o autoritate de împrumut. Este un fenomen energetic similar unei profeții forțate de dorință” (p. 218). Percepția este posibilă și prin contrast, cum este cazul toposurilor edenice, de fapt utopice (Lumea în două zile, Biblioteca din Alexandria, Un om norocos), pentru că cetatea de tip totalitar este dizarmonică, tensionată, întunecată, încărcată de pesimism, constituită din arhetipuri spațio-temporale degradate (Cartea milionarului, Lumea în două zile), iar„zonele paradisiace sunt devastate (Viața pe un peron, Un om norocos), ocultate prin acțiune exterioară (Monarhul ascuns: prin intrarea în pădure) care strică echilibrul, starea primordială, liniștea” (p. 210). Tipologia toposurilor deschide calea înțelegerii relațiilor politico-sociale existente, dar și starea de spirit. Insularitatea, containerizarea, orice fel de mediu care indică adâncimi necunoscute etc. se asociază izolării macro și microsociale. Containerizarea implică și controlul, manevrarea, imposibilitatea ieșirii fără intervenția din exterior. Frica se asociază tunelurilor, pivnițelor, zonelor nesigure, în vreme ce „adâncimile apelor deschid zona terorii” (p. 219). Elementele de cronos parabolic acționează interferent cu personajele. Reperele istorice pot fi cosmice ori mitice, pot prezenta discontinuitate, ambiguitate, o cadastrare proprie, îndeplinind nu doar funcții de înregistrare a scurgerii timpului, ci și etice și estetice, conform rigorilor parabolice.
Prin structura sa bine organizată, abordarea interdisciplinară și exemple clare, studiul are meritul de a contribui semnificativ la studiul literaturii sub comunism, prin analiza riguroasă a dialogului criptic dintre autor și cititor, sub presiunea cenzurii și relevarea rolului crucial al romanului-parabolă în această perioadă, datorită dublei sale funcții: estetică, prin complexitatea sa simbolică, și etică, prin demascarea unui sistem opresiv.
