Școala din Lupoaia își are începuturile în anul 1850, informație aflată în monografia comitatului Sălaj, scrisă în 1901 de către Petri Mór. În acele timpuri, toate școlile au aparținut de biserică, fiecare confesiune putând să-și înființeze propriile școli, cu condiția să-i asigure local și învățător al cărui salariu era plătit de către enoriași, ca și la preot și cantor. Pentru a face economii în primii ani, învățătorul era și cantor la biserică. Preotul era directorul școlii, protopopul era inspector, iar autoritatea supremă era episcopul. Materiile ce se propuneau a fi predate au fost la început de competența bisericii, însă mai târziu s-au impus materiile, dar mai ales condițiile pe care trebuiau să le respecte localurile școlilor. Politica de maghiarizare forțată s-a materializat prin faptul că autoritățile maghiare au stabilit că dacă la două inspecții se constata că localul nu corespunde, școala era închisă, iar varianta pentru copii era aceea de a urma școala de stat, unde limba de predare era cea maghiară. O altă metodă a fost aceea de a majora foarte mult salariile dascălilor, iar comunitățile care nu își permiteau să le plătească erau nevoite să ceară ajutor de la statul maghiar, iar urmarea era aceea că se trecea la predarea în limba maghiară.
În acele timpuri, românii din Lupoaia erau de confesiune greco-catolică, iar școala a aparținut, bineînțeles, de această confesiune. De fapt, a fost singura școală din sat, cei de alte confesiuni fiind într-un număr nesemnificativ ca să-și poată susține o școală și un învățător.
Șematismele diecezane, emise de către Arhidieceza greco-catolică de Alba Iulia și Făgăraș începând cu anul 1871, fac referire și la școlile acestei confesiuni religioase, Lupoaia făcând parte din protopopiatul Dergei. În 1871 este menționat ca învățător (docente) Ioan Mate (Joanu Mate), elevii erau în număr de 30 și nu exista încă local propriu de școală.
În 1876, școala deținea deja un local propriu, construit din lemn, așa cum erau majoritatea construcțiilor din satele românești, elevi erau 24, iar ca învățător este menționat același Ioan Mate.
În 1880, învățător și cantor la biserică era George Petruș (Georgiu Petrusianu), iar școlari erau doar 15.
După șase ani, în șematismul anului 1886,este menționat același învățător, iar elevi erau ceva mai mulți, adică 20, în cel publicat în 1890,numărul elevilor era de 26. Și în 1896 era același învățător, dar numărul elevilor ajunge la 52.
Este important de știut că în acele timpuri, la finalul fiecărui an școlar, toți elevii susțineau un examen de absolvire. Acesta se desfășura în fața unei comisii formate din reprezentantul protopopiatului, ce erau și inspectori școlari și învățători de la școli din satele vecine. Elevii erau examinați din religia predată de preotul satului, ce trebuia să dovedească prin răspunsurile primite că elevii au asimilat cunoștințele de bază cerute. Învățătorul examina elevii din toate materiile studiate. Interesant este faptul că aceste examene erau publice, la ele participau și părinții elevilor, dar și orice sătean ce dorea acest lucru și chiar participa tot satul, fiind un eveniment pe care nu voiau să-l rateze, având apoi despre ce să discute și să comenteze.
Am aflat din presa vremii cum s-au desfășurat aceste examene, chiar aici la Lupoaia, datorită unor corespondenți locali ai ziarului „Foaia Poporului”: Ioan Lung Mironeanul și Ioan Mureșan.
În 1899, un nou articol prezintă din nou modul cum s-a desfășurat examenul de final de an de la școala din Lupoaia. De data aceasta, lucrurile s-au desfășurat în condițiile în care învățătorul primea salariu de la statul austro-ungar din care făcea parte Transilvania în acea vreme, iar urmarea era predarea în școală a unui număr mai mare de ore de maghiară. Mulți învățători făceau acest lucru cu exces de zel, în detrimentul învățării în limba română. Să nu uităm totuși că școala aparținea bisericii greco-catolice a românilor, dar politica statului dualist era aceea de maghiarizare forțată a tinerei generații, prin finanțarea de către stat a salariilor dascălilor.
În șematismul din anul 1900 aflăm că se construia un nou local de școală în locul celei existente, construite în 1866 (în șematismul din 1871 se arăta, așa cum se poate vedea mai sus, că nu exista atunci local de școală, aici se specifică faptul că exista încă din 1866, deci…). Învățător era Petru Bădescu, iar elevii erau în număr de 30 (14 băieți și 16 fete), plus încă 17 elevi înscriși la școala de repetiție, care îi pregătea nu pe repetenți, ci pe cei care nu făcuseră școala la timp, iar acuma, în școală, cu frecvență redusă, învățau doar cunoștințele de bază: cititul, scrisul, socotitul și cântările bisericești.
Același învățător este și în anul 1906,iar elevierau59. În anul următor vine un nou învățător, Ioan Micu, iar examenul susținut de către elevii acestuia face obiectul unui nou articol din „Foaia Poporului”, nr. 24, pagina 310.
În 1911,numărul de elevi scade la 43, iar învățător era Ioan Micu, pe care îl regăsim, din nou, în 1913, într-un articol din același ziar, „Foaia Poporului”, nr. 24, pagina 8.
Informații despre activitatea învățătorului Ioan Micu au apărut în ziarul „Olteanul”, nr. 11, pagina 4, în anul 1914:
În lucrarea „Schița monografică a Sălagiului” scrisă de Dionisie Stoica și Ioan Lazăr, publicată și tipărită în 1908 la Șimleu Silvaniei, autorii ne prezintă care era situația dascălilor, a școlilor și a știutorilor de carte din Sălajul acelor vremuri. Iată care era situația din Lupoaia așa cum era ea prezentată în respectiva lucrare:
Se observă din tabelul prezentat că la Lupoaia exista școală cu învățător calificat, iar acesta își lua salariul și de la enoriași și de la stat. Așa cum am arătat anterior, ajutorul de la stat însemna predarea în școală a limbii maghiare într-un număr mare de ore.
După Marea Unire, începând cu anul 1924, toate școlile confesionale trec la stat, iar șematismele bisericești nu mai prezintă situația școlilor din parohii.
Școala s-a desfășurat în acest local până la construirea în perioada interbelică (între cele două războaie mondiale) a unui nou local, în care au învățat toate generațiile care au urmat. În 1937 se termină construcția noului local de școală, așa cum am aflat din ziarul „Dimineața”din 30 septembrie 1937, pagina 2:
Tot atunci s-a construit și locuința directorului școlii (așa se proceda în acele vremuri, se asigura locuință de serviciu pentru directorul școlii), care a fost apoi transformată în local pentru grădiniță.
Din anul 2006, când școala s-a desființat definitiv, elevii din Lupoaia învață la școala din Creaca, fiind transportați acolo cu microbuzul școlar. Clădirea a fost demolată în anul 2019, în locul ei fiind construit un modern centru social, cu dotări la standardele actuale.
Arhiva școlii a fost distrusă în timpul războiului ori a fost luată de autoritățile ungurești în retragere, când frontul s-a apropiat de aceste locuri. Prin urmare, avem puține date din perioada de dinainte de acesta. Una din sursele la care am apelat au fost revistele învățătorilor din Sălaj din perioada dintre cele două războaie mondiale: „Școala Noastră”, publicație ce a apărut la Zalău între 1924 și 1940. În revistă se publicau mișcările de cadre didactice, sancțiunile, obținerea gradelor didactice și alte referiri la învățători și activitatea lor. Așa am putut afla de unele cadre care au funcționat aici în această perioadă. Dintre învățătorii acelei perioade amintim pe Maria Moldovan, Gavril și Melania Trenca, Dumitru Hobjila și Gavril Savu.
În perioada 1940-1944, în timpul ocupației horthyste, școala a avut învățători unguri și predarea s-a făcut, bineînțeles, în limba maghiară.
La terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, la școala din Lupoaia vine ca dascăl Mihai Bârcă. Acesta a condus destinele școlii mai bine de 25 de ani. În 1967 primește titlul de „Învățător emerit al Republicii Socialiste România”.
* Fragment din volumul semnat de Claudiu Gadiel Zaharie, Traian Ience și Marta Suciu, „Lupoii din Lupoaia – monografie”, în curs de apariție la Editura „Caiete Silvane” din Zalău.
