Carmen Ardelean, Dialectica resurecției

Se face liniște în mine, Ana Blandiana

E, cel mai probabil, sublim să poți marca 60 de ani de la debutul în volum cu o nouă carte de poeme, așa cum reușește Ana Blandiana. Între 1964, anul apariției volumului de debut, Persoana întâi plural, și 2024, în care publică, la Editura Humanitas, Se face liniște în mine, s-au succedat generații de scriitori, s-au născut și au trecut în eternitate direcții, mișcări, curente literare, au avut loc transformări social-politice numeroase, ce au schimbat fața literaturii și a societății românești. Firesc, și opera Anei Blandiana a cunoscut etape, clivaje generate deopotrivă de metamorfozele personale, unele direct influențate de contextele variate în care a viețuit/supraviețuit. O imagine relevantă, exhaustivă, relativ recentă a operei oferă Ion Pop, în impresionantul volum Poezia românească neomodernistă, apărut la Editura „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2019, lansat și la Zalău, cu ocazia decernării Premiului revistei „Caiete Silvane” distinsului universitar clujean, la ceas aniversar.

Un amplu proces de resurecție a unor teme, motive și atitudini artistice poate observa cititorul ce traversează atent volumele care au marcat și au făcut remarcat traseul liric al autoarei, chiar dacă formula ce a rămas constantă de-a lungul operei e cea a poeziei reflexive. Că suntem în fața unui volum ce trădează maturitatea poetică e peremptoriu, iar alături de serafica bucurie, plăcere a reîntâlnirii cu sensibilitatea lirică a Anei Blandiana, lectorul trăiește și tensiunea pe care demonul genului proxim și al diferenței specifice o instalează, căci nu toate-s vechi și nici nouă-s toate.

Parcă mai departe de accentele eminesciene și blagiene din anterioarele volume, dar și de accentele social-morale care au brăzdat deopotrivă poezia, proza, eseurile și memorialistica autoarei, volumul de față ar trebui să fie unul al acalmiilor existențiale, dacă am acorda credit deplin titlului. Chiar dacă pot fi identificate constante ale operei precum obsesia actului creator, atitudinea panteistă, variabila temporalitate, laitmotivul somnului, ceea ce dă însă nota specifică e felul în care poeta glisează spre o lirică a negațiilor existențiale esențiale, spre o poezie ce se brodează fin cu/din firul unei dialectici. Și poate frumusețea volumului vine tocmai din faptul că liniștea care se face în poetă e departe de a fi o formă de capitulare sau o dovadă a derogării de la ceea ce presupune existența poetică. Ea e, mai degrabă, o senină acceptare a ideii că dialectica vieții nu trebuie să fie o luptă a contrariilor încheiată cu victoria unui câștigător absolut, ba mai mult, că viața – inclusiv cea de dinainte de viață și cea de după viață – nu e decât un lung șir de aporii sau, după caz, o problemă cu soluții multiple, cel mai adesea tributare uitării.

Aproape un sfert dintre poemele din volum sunt construite dialectic, unele amintind chiar de întrebările la care considera Platon (pe care îl amintește în Povestea Atlantidei) că trebuie să răspundă dialectica: cum să armonizăm lumi aparent antagonice precum cea sensibilă și cea inteligibilă sau cele două planuri ale realității?

În Ouroboros, avem una dintre cele mai elocvente reprezentări, în acest sens: „Îmi imaginez un fel de cerc / format din cele două lumi, / fiecare cu dinții încleștați / în trupul încordat al celeilalte, / ceea ce nu mă împiedică / să trec dintr-una în alta, / să mor într-una dintre ele, / să mă nasc în cealaltă, fără rost, / pentru că uit mereu ce a fost / și așa mai departe…”. Alte poeme baleiază între viața de dinainte de viață și viața de după viață sau între planurile tripticului temporalității. În poemul La celălalt capăt, uitarea, laitmotiv al volumului, e văzută ca un instrument al catharsisului, „a fost condiția sine qua non a nașterii / pe care am acceptat-o / curioși să vedem ce urmează”, dar și cauză a detașării de etapa anterioară imemorială: „De șapte sute de ani ne mișcăm familiari / prin spațiul de după moarte, / prin arhitectura imaginată de Dante, / încât am uitat / că de cealaltă parte a vieții, / la celălalt capăt, / mai există un timp / despre care Dante n-a scris, un timp prin care cu toții am trecut / dar nimeni nu-și mai aduce aminte”. Relativitatea viață-moarte, ciclicitatea ce anulează antinomia viață-moarte sau păcatul originar sunt ilustrate în Drumuri: „Orice moarte e o naștere, / ești alungat dintr-o lume / pentru a trece în cealaltă, / fără să mai ții minte / de ce ai fost pedepsit, / iar când ai ispășit totul, dispari / ca să te poți naște din nou, / fără să știi de unde vii / sau încotro mergi”. Ideea e prelungită în Așa cum, unde condiționarea trecerii în viață e introdusă printr-o simbolică analogie: „Nu țin minte nimic de dinainte de naștere. / Am fost lăsată să vin doar după ce / am acceptat să nu spun nimic, / așa cum la ieșirea din închisoare / deținuții erau puși să semneze o declarație / că nu vor spune nimic / din ceea ce li s-a întâmplat / între zidurile care despart viețile între ele”.

Uneori, irealitatea, neantul se substituie realității, ca în Pe sârmă („Stau între două irealități despre care nu știu nimic: / cea din care vin și cea în care mă voi duce”) sau în Trecere („De la un neant la celălalt / Drumul e fără asfalt, / Frumos, dar fără-nțeles, / Trecând din eres în eres. // Fără să-ntrebe de ce / A fost poate, dar nu mai e / Atât de nehotărât și / Atât de trecător între două vecii”. Alteori, triada trecut-prezent-viitor e conturată inedit, nu pe relație de cauzalitate, ci de complementaritate, similaritate sau chiar neutralizare: „Topirea lumânării nu stinge / amintirea celor văzute / pe când lumina, / trecutul rămâne, / rostogolit ca o minge, / între păcat și virtute (…) Trecutul rămâne trecut” (Jumătate da, jumătate nu); „Ceea ce nu se întâmplă / Pentru că nu e în stare / Zace pe fundal de mare / Al unor epoci viitoare” (Ceea ce nu se întâmplă).

Când eticul, religiosul devin voci lăuntrice, abordarea dialectică dobândește accente dramatice: „Să nu crezi prea mult / sau să nu crezi destul, / rău ascuns între cele două abisuri / este nimic pe lângă spaima nehotărârii dintre ele, / ca o limbă de clopot care, / oricât de dramatic se clatină, / nu reușește să scoată / în nicio parte vreun sunet” (Ca o limbă de clopot), „Nu știu să laud / și nu știu să cer, / deci ce aș putea să-ți spun / în asurzitoarea tăcere / dintre cele două capete ale universului / care nu sunt în stare / să se imagineze unul pe altul?” (Rugăciune), iar când acestea transpar în artele poetice, emoția e augmentată: „Nu știu ce e poezia / și nu sunt în stare / să-l definesc pe Dumnezeu – / două văzduhuri în care / încerc de o viață să zbor / fără să fiu sigură că am aripi” (Nu știu); „Pustnicii se întorceau din pustie de sărbători – / eu, dimpotrivă, de sărbători plec nebună, (…) Mă întorc înapoi printre cei obosiți de a fi împreună, / pe când pustnicii se întorc fericiți în pustie. / Apoi mă așază ca-ntr-un borcan cu formol / în pagina pe care se scrie” (De sărbători).

O altă direcție a volumului e raportarea heteromorfică la temporalitate. Conexiunea cu trecutul ce devine o amprentă cu iz de tară (mai mult sau mai puțin ereditară) e realizată dihotomic: fie prin amintire, ca în Inadecvare („…Îmi amintesc cum mă rugam să cresc mai repede / și apoi, dimpotrivă, să nu ajung niciodată adult, / o continuă inadecvare încercând să se lepede / de un capăt sau altul al timpului / prea puțin sau prea mult”) sau în Senzația de eternitate („Îmi amintesc de adolescență / senzația de eternitate, / felul în care lăsam timpul să treacă / ca și cum mi-ar fi prisosit, / aproape spaima de-a trebui / să decid ce voi face cu el, la ce poate fi folosit”), fie printr-un original pact cu uitarea. Umanizat, corporalizat, timpul „nu e în stare / să se hotărască / în ce direcție va curge – / se rostogolește când înainte, când înapoi, / spre un capăt sau altul, / la fel de necunoscute amândouă, / la fel de imposibil de imaginat” (Două tuneluri), se scurge „ca sângele dintr-o rană / despre care nu știi de ce și de cine a fost făcută // nici dacă îl poți aștepta / să se întoarcă, / să te găsească în viață / și să te rănească din nou…” (Repetiție).

Degradarea continuă a existenței, metamorfozele personale nu sunt, în mod interesant, generate de factori externi sau, cu mici excepții (ca în poemul Tot eu), de trecerea timpului, ci de propriile sentimente, senzații, stări ce par să se autosaboteze. Teama („de ce mi-ar fi teamă / de ceva ce nu există?”, Ceea ce ține locul), vinovăția („Ca și când a nu fi înfrânt e o vină, / bătrânii se simt vinovați pentru timpul trăit”, O vină), mirarea („Nimic nu mă miră mai tare / decât propria mea viață, / Ca-ntr-un adânc de fântână, / chipul meu îmi apare / aproape de necrezut, / privirea coborând prin răcoarea / amenințătoare a anilor / nu reușește să înțeleagă / despre ce e vorba”, Nimic), compasiunea („Compasiunea, / ca o vată de zahăr pe băț, / pe care am luat-o pentru că / mi s-a părut că îmi amintește de ceva, / și acum nu știu ce să fac cu ea, nu știu unde s-o pun; / compasiunea”, Compasiunea) sau îndoiala („…Și dacă totul este doar / efectul unei programări, / firescul și minunea puse ținte / ca două săbii de lumină / să se înfrunte în înaltul / unui același înțeles?”, Programare) alterează constant fragilul echilibru, mai cu seamă când se cuibăresc în obsesive interogații retorice.

Arhetipul alterității e o altă dominantă a volumului. Fie că e vorba de motivul dublului, al oglinzii, al umbrei sau al privirii, se remarcă nevoia asumării singularității, setea de identitate. Semnificative sunt poemele Oglinzi, Inorog, Destin cu înlocuitori, Umbra, Corupție, Barcă. O reprezentare inedită apare în Pe muchia zării, unde umbra capătă alte conotații: „Numai umbrele pot fi prelungite dincolo de orizont, / trebuie deci să devin umbră, / să accept această ocultă relație cu soarele”.

Poetul, cartea, cuvântul, sensul sunt alte prezențe consistente în volum. Când vulnerabile, când atinse de eternitate, ca după o scăldare în apele Stixului, componentele lumii poetice, de la actori la recuzită, trezesc, la rândul lor, noi interogații poetice: „La ce sunt bune cărțile atunci? / Hârtie căptușind pereții, / cu sensul răsturnat în amintire. Cine dă, oare, literei porunci / și-o face să danseze-n taina ceții / de neînțeles ca șoapta-n patrafire?” (Ecranul vălurit).

Coperta simbolică, Hilma af Klint, Lebăda, nu e decât o altă dovadă a atenției acordate plurivalențelor semantice, căci tristul eveniment autobiografic care i-a marcat ultimii ani (moartea soțului) și obsesia dialecticii viață-moarte care se infuzează reciproc sunt sugerate prin cromatica alb-negru ce domină fundalul și reprezentarea grafică.