Ancuța Mărieș, Răscoala haiducilor

Ana se întoarse la casa ei cu copiii, dar laptele, ouăle și carnea le aducea tot de la mama ei, lelea Mărioară. Acasă nu mai avea nimic. Când veni preceptorul, veni și Taica, veni și Axente, veni și badea Ghiță, cu ulcele ceruite de vin și cu o damigeană de pălincă, îmbrăcată în nuiele. Axente arătă actele de proprietate și preceptorul scrise toate cele, precum și concluzia: nu avea ce să confiște, familia nu deținea bunuri. Apoi Axente scoase pălinca și o puse pe masă, badea Ghiță sparse ceara de pe ulcelele de vin și până la apusul soarelui îl băgară pe preceptor în boale. Cântară toți trei, pe românește și pe ungurește, rezemându-și capetele unul de celălalt și râzând. Taica rezema doar tocul ușii, râdea și el tare și avea grijă ca paharele să fie mereu pline.

După miezul nopții, când preceptorul adormi horcăind cu capul pe masă, Taica îl răsturnă în sanie și îl duse acasă. După această întâmplare, preceptorul zăcu la pat câteva zile.

A doua zi, când Taica se întoarse ca să-i spună cum l-a dus acasă pe preceptor, Ana îl rugă să-i ajute să coboare din pod războiul de țesut. Și Ana începu să-și țeasă o cătrință nouă cu șiruri portocalii și negre, pentru duminicile cele senine de primăvară, cu jocul din curtea bisericii. Ea acum nu era nici văduvă, nici nemăritată, nici lăsată de bărbat din vreo pricină sau pentru o altă femeie. Todor era undeva acolo, ca un protector puternic și temut, nimeni n-ar fi îndrăznit să se apropie de familia sau de gospodăria ei. Aceasta era viața ei fără de el, cu care îi plăcea să se obișnuiască, pentru că nu era o viață rea. Le făcu și fetelor ei cătrințe noi, căci crescuseră. Dar pe lângă veșminte, își țesu ei și un brâu, nemaivăzut de frumos, așa cum îl văzuse în vis. Căci noapte de noapte, cam la o săptămână după ce-i treceau bolile femeiești, venea la ea un zburător care nu era Todor, deși călărea un cal de-al lor. Așa începea: cu un nechezat la poartă. Iar ea se scula din pat și fugea afară, în toiul nopții. Când se chiar trezea, afară nu era nimeni. Dar uneori nu se trezea și fugea la poartă, iar acolo o aștepta el și se strângeau în brațe și el îi spunea cât e ea de vrednică și tot felul de alte vorbe frumoase. Și apoi se sărutau și câte și mai câte. Ea nu-l întreba niciodată despre Todor. Uita, cuprinsă de vâltoarea simțirilor. Și timp de o săptămână, doar cu el visa, era toată fiartă și perpelită, noapte de noapte calul lui necheza la poartă.

Când termină brâul, îl duse la biserică și îl rugă pe popa să-l sfințească. Apoi, seara, la culcare, se încinse cu el și îl purtă în somn. Când nu-l purta, îl agăța la icoana Sfintei Fecioare, iar când purta brâul, nu că nu-l mai visa pe zburător, dar nu se putea ridica din pat să se ducă la el. Brâul o lega și n-o lăsa. Și toată noaptea era numai o luptă. Ana se lupta să-și dezlege brâul și nu se putea mișca. Văzând că nu erau mai bune nopțile în care purta brâu, pentru că zburătorul oricum venea din nou și din nou, Ana agăță într-o seară, pe la sfârșitul lui februarie, brâul la icoana Maicii Domnului. Se gândi: „Acuma… fie ce-o fi”. Și-n miez de noapte, cineva bătu ușurel la ușă. Ana sări din pat ca friptă, cu inima bătând să-i spargă pieptul. Auzi cum el o cheamă în șoaptă, ciocănind repede, cu buricele degetelor:

– Ană, Ană, io-s! Deschide-mi!

Trase zăvorul cu mâini tremurânde. Nu era cu putință! Todor o prinse în brațe și o sărută drept pe gură.

– Todore di pă Vâlcea! șopti Ana, surprinsă.

Todor o prinse în brațe. Ea se opuse. Lui îi plăcu încă și mai mult. O iubi cu pasiune, ca-n vremurile bune. Apoi îi spuse că îl trimisese Pintea după iapa cea blândă, cu poruncă să plece din sat înainte de răsăritul soarelui și să călătorească numai pe timp de noapte, nevăzut și neauzit, ca un duh al pădurii. Copiii dormeau după cuptor. Se uită la ei și îi pupă în somn, nevrând să-i trezească, ca să nu vorbească-n sat despre vizita lui. Îi povesti Anei ce bine îi mergea în ceata haiducilor. Doar că era departe de casă și îi era dor de copii și de ea, în rest, hălăduia pe cărările voiniciei, tovarăș cu Pintea Viteazul. Ana îl ascultă fără să scoată un cuvânt și îl pregăti pentru plecare. Îi puse merinde și un rând de haine bune. Todor mai sărută copiii o dată și înainte de răsărit, bătu și la poarta părinților săi, s-o mai vadă o dată pe măicuța lui cea dragă. Apoi plecă, îmbătat de fericire. 

Ana desprinse brâul de la icoana Maicii Domnului și ieși afară, despletită și desculță. Urcă singură pe coaste, numai cu pieptarul pe ea. Intră în pădure, ținând în mână brâul. Și printre crengi, soarele răsări, revărsându-i în inimă razele strălucitoare, iar ea cântă astfel:

Mociriță cu trifoi

Mociriță cu trifoi

M-o cerut la mama doi

M-o cerut la mama doi.

Se uită la răsăritul de soare, cu inima înfierbântată de un dor care n-o lăsa să doarmă. Dar în pădure nu era nimeni, nici un alt cal, nici un alt ortac. Doar urma pașilor ei, a tălpilor goale care topeau cu focul lor zăpada. Își învârti brâul de două ori în jurul mijlocului, strângându-l tare.

Pintea deprinse și el un obicei ciudat. Dimineața încăleca și pleca singur. Și într-o dimineață de martie, într-una din peregrinările sale prin pădurile nesfârșite, Pintea găsi niște urme de picioare goale, care topiseră zăpada. Iar din ele răsăriseră ghioceii.

Fragment din textul citit la Cenaclul „Silvania”, respectiv epilogul romanului „Răscoala haiducilor – Cartea întâi” (16 ianuarie 2025).