În februarie 2025, revista Caiete Silvane, în noua ei serie, împlinește 20 de ani de apariție neîntreruptă. Vom organiza, firește, diverse evenimente, cu acest prilej, important pentru noi, inclusiv Zilele CS în martie 2025 (spre sfârșitul lunii, ca de obicei). Până atunci, am fost curioși și de opiniile Dvs. despre publicația noastră. Așadar, vă provocăm să răspundeți la câteva întrebări: Ce puteam să facem și nu am făcut? Ce lipsește revistei? Cum ar arăta Caiete Silvane ideală din perspectiva Dvs.? Cum ar trebui, merita să organizăm evenimentele dedicate împlinirii a 20 de ani de existență a publicației noastre?
Daniel SĂUCA
La mulți ani, „Caiete Silvane”!
Doina COCIȘ,
Director executiv al Direcției Județene pentru Cultură Sălaj
În aceste vremuri în care lumea este obsedată de informație rapidă, superficială, apariția lunară, de 20 de ani încoace, în peisajul cultural românesc, a revistei Caiete Silvane, este un test de rezistență trecut cu brio. De o înaltă ținută intelectuală, fără a cădea în elitism, revista Caiete Silvane ne aduce în actualitate valori culturale autentice, fiind un reper moral și intelectual de care avem nevoie.
Viață lungă, Caiete Silvane, și da, credem în Cultură, ca în ceva vindecător de toate relele lumii!
Viață lungă!
Alice Valeria Micu
Aniversările sunt, în aparență, motive de bucurie. Fie că meritul e al celui ce sărbătorește sau al unui membru al comunității, satisfacția acelui moment, succes muncit ori întâmplare, e asumată cu entuziasm. O victorie în sport e precum Crăciunul: își taie cu toții câte o felie de bucurie, uitând tocmai de sărbătorit. Succesul individual generează un tip de invidie, care chiar constructivă, tot invidie se cheamă. În schimb, o reușită a unui grup eterogen e celebrată cu sufletul deschis, cu perspectiva reiterării acelor momente care au arătat lumii partea frumoasă din oameni.
De această dată, sărbătorita e revista Caiete Silvane și cei 20 de ani de apariție neîntreruptă în versiunea actuală. E o victorie comună, a redactorilor și colaboratorilor deopotrivă. Îi doresc revistei care a dăruit un glas de hârtie cuvintelor noastre viață lungă!
Și eu am fost la „Caiete Silvane”
Ileana PETREAN-PĂUȘAN
„Sunt salvată și de data asta” – mi-am zis ușurată și cu spiritul înviorat la începutul anului 2005. Dar, să mă explic. În toamna anului 2001 părăseam cu întrebări și tristețe ziarul județean „Sălajul Orizont”, publicație nouă în peisajul presei locale, la care scrisesem vreo 10 ani, după ce mă transferasem de la cotidianul „Graiul Sălajului” în care se transformase ziarul județean din perioada comunistă „Năzuința”, unde, în 1981, îmi făcusem debutul ca studentă practicantă și la care am fost repartizată după terminarea facultății. Cum presa scrisă, în special cea din provincie, era vital dependentă financiar de reclame ca să poată supraviețui (înainte de 1989 era dependentă ideologic, așadar, mă îndoiam că pot face presă liberă și să schimb lumea…). N-o să uit niciodată reacția șefilor mei la un articol bine documentat și scris (iertați-mi… modestia), critic la adresa unei societăți comerciale. Nu a văzut lumina tiparului niciodată, pentru că în numărul anterior al ziarului era o reclamă… valoroasă, dată de respectiva unitate, reclamă ce urma să se repete în câteva numere de ziar. Cum geamantanul meu de iluzii că voi schimba lumea prin articolele mele se tot ușura, am decis să părăsesc lumea presei și să dau concurs pentru un post de consilier la direcția județeană de cultură – Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național (DJCCPCN) Sălaj. Și atunci, spiritul meu s-a înviorat, regretatul director al instituției, prof. Gheorghe Chende-Roman, asigurându-mă că voi rămâne în domeniu, având, printre altele, responsabilitatea culturii scrise, respectiv a Editurii Silvania și reeditării revistei „Silvania”, ediție nouă, pe care eu am botezat-o „Silvania – Cultură*Culte*Patrimoniu”, autodecretându-mă secretar de redacție, știind din facultate că secretariatul de redacție este compartimentul cel mai important, laboratorul, statul major al unei publicații. Cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii și Cultelor, am editat, împreună cu valoroșii mei colaboratori – regretatul prof. Iuliu Suciu (redactor-șef), prof. Viorel Mureșan, poet, prof. Marcel Lucaciu, scriitor, inspector școlar – 12 numere ale revistei (2002-2004), primite bine de cititorii din județ și din țară, care intrau în posesia revistei, inclusiv prin schimburi culturale. Pe când să trimit în tipografie nr. 13, un număr special, la care lucrasem luni bune, număr tematic despre bisericile de lemn din Sălaj, vine proasta veste că nu mai primim bani de la minister pentru tipărirea revistei. (Menționez că doar tipărirea costa bani, colaboratorii revistei activând onorific. Am scris un proiect pentru AFCN – Administrația Fondului Cultural Național –, pe care l-am câștigat, și în 2008 am transformat nr. 13 al revistei într-o carte, „Bisericile de lemn din Sălaj”, Editura Silvania, Zalău, 2008).
„Bolnavă” de încetarea apariției revistei „Silvania (…)”, nu am… zăcut aproape deloc, spre norocul meu. Iarăși am fost salvată! Mă sună scriitorul Daniel Săuca, să mă invite la întâlnirea de constituire a colectivului redacțional al revistei „Caiete Silvane”, finanțată de Consiliul Județean Sălaj. Am fost cooptată în calitate de redactor. Din 2005 și până în 2015, așadar 10 ani, jumătate din vârsta revistei pe care o aniversăm, am fost redactor, o perioadă destul de lungă de timp având, prin rotație cu ceilalți redactori, și responsabilitatea corecturii. La scurtă vreme după apariția revistei, Daniel Săuca ne-a sugerat să ne creăm o rubrică, toți cei care dorim. Eu am gândit o rubrică de tablete și microeseuri pe care am numit-o „Cercuri pe apă” și pe care am susținut-o până la… autosuspendarea mea din colectivul de redacție, în toamna anului 2015. Din 2009 eram pensionară, mă mutasem definitiv la locuința mea de vară, la țară, la Treznea natală și îmi propusesem să dedic mai mult timp și efort proiectelor personale.
Îi sunt recunoscătoare revistei pentru… junghiurile intelectuale în care m-a menținut în preocuparea mea de a găsi idei și de a le valorifica, îndeosebi în rubrica „Cercuri pe apă”, dar și în cronicile, interviurile și articolele de opinie… dospite și semnate de mine.
Nu mică mi-a fost bucuria când am aflat că „un cititor nesătul de reviste”, cum se autodefinește criticul și publicistul literar Constantin Stănescu, dedică rubrica domniei sale din prestigioasa revistă „Cultura” (înființată la București, sub conducerea prozatorului Augustin Buzura, ca un omagiu și o continuare peste multe decenii a revistei „Cultura”, înființată la Cluj sub conducerea lui Sextil Pușcariu, în 1924). Așadar, „mâncătorul de reviste”, C. Stănescu, în rubrica sa de cronici ale revistelor de cultură din București și din țară, așează revista „Caiete Silvane” în rândul revistelor de cultură adevărată, în rândul revistelor de cultură valoroase. Opiniile domniei sale despre subiectele abordate, despre scriitură, mesaj etc. sunt favorabile. Cuvinte de apreciere am găsit și la adresa rubricii mele „Cercuri pe apă”, cronicarul onorând cu judecăți de valoare și microeseul „Trecutul ne calcă pe trenă”.
Cei zece ani în care am avut șansa și cinstea de a scrie și a face parte, în calitate de redactor, din colectivul de redacție al revistei de cultură „Caiete Silvane” au fost pentru mine, cu certitudine, bogăție spirituală și timp câștigat și sper că și zăbava cititorilor care s-au aplecat asupra articolelor de presă semnate de mine a fost cu folos…
Mulțumesc, „Caiete Silvane”, și viață lungă în peisajul, tot mai sărac, al culturii scrise românești!
Pentalog pentru „Caiete Silvane”
– interviu aniversar –
Ion Pițoiu-Dragomir
Reporterul: Domnule Ion Pițoiu-Dragomir, în acest februarie 2025 aniversăm două decenii de existență fără sincope a revistei „Caiete Silvane” – serie nouă.
Pentru cititorii noștri sunt de interes referiri la „temperatura” fascinantului proiect ce avea să ducă la apariția primului „chip” al revistei, iar dumneavoastră, se știe, ați făcut parte din grupul de inițiativă la timpul respectiv.
Ion Pițoiu-Dragomir: Parcă a fost ieri: primele minute erau ale întrebărilor „singure”. Tulburătoare. Nenumărate.
Sobrietatea marca totul: priviri, gânduri, gesturi, puține cuvinte.
Printre propunerile privind posibila conducere a revistei s-a aflat și numele meu, ceea ce, pentru mine, era o mulțumire „așezată”.
Eram profesor în activitate atunci și făceam parte din structurile sindicale și de nivel național, acționând adesea determinant pentru respectarea drepturilor sociale ale personalului din Învățământ.
Etapa nouă, din primii ani, a revistei a coincis cu o perioadă rodnică a creației mele literare, apoi am și devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Toate acestea m-au făcut să declin acele propuneri cu luciditate, modestie, cu reverență chiar.
Revista a „urcat” în timp – uneori i-am fost colaborator – și astăzi, tonică evidență, „Caiete Silvane” nu reprezintă numai cultura sălăjeană, ci a devenit „placă turnantă” către spiritualitatea națională și nu numai.
Reiterez aici și provocările de la cele două începuturi ale revistei, când se mișcau „brownian”, într-o paradigmă sui generis, noțiuni și concepte precum „provincialism cultural”, „valori indubitabile”, „metropolă”, „îndrăzneț proiect cultural sălăjean” etc.
Că s-a trecut bine peste „valurile” de atunci stau mărturie împlinirile revistei ce au răspuns fast orizontului de așteptare creat printre cititori.
Reporterul: Așa este, mai ales că paginile „Caietelor Silvane” sunt prețuite pentru valoarea lor, ca parte biunivocă a eșichierului cultural de astăzi și ca specială deschidere spre lume.
Ion Pițoiu-Dragomir: La conducerea revistei se află oameni remarcabili prin reușitele lor organizatorice, prin cultura lor, prin arta lor, slujirea Frumosului, în general, prin respectul pentru cititori și spectatori în acțiuni speciale – revista este un „fruct sincretic” – pentru creatorii de aici și din alte părți, pentru pământul sălăjean ce trebuie onorat continuu prin rezultatele noastre.
Veți găsi în paginile „Caietelor Silvane” că multe arte își au asigurat „domiciliul de recunoștință” pentru ceea ce este meritoriu dincolo de „proza” diurnă, de felurite „cețuri”…
Imaginați-vă ce figură geometrică realizează verticala trecut-prezent cu orizontala cultură sălăjeană – creații spirituale naționale și de pe alte meleaguri.
Preluarea spiritualității lucrătoare de la oamenii providențiali din Sălaj a confirmat „rădăcini” și vechi, și pilduitoare.
Reporterul: Din afirmațiile dumneavoastră transpare o specială prețuire pentru revista „Caiete Silvane” și pentru „ziditorii” ei.
Ați nuanțat, mai ales, unicitatea accederii la prestanța ei de astăzi.
Ion Pițoiu-Dragomir: Voi continua să susțin această prestanță cu referiri și la ontologia care a creat „portretul” de azi al revistei noastre.
Rog pe atenții cititori ai revistei să contureze din cercuri concentrice, trapeze, dreptunghiuri etc. o construcție originală sub „înaltul patronaj” al interacțiunii.
În punctul generic ar fi, sigur, „Caietele Silvane” și alte componente ale Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj.
Se va include lumea cuvântului măiestru, scriitorii, începând a insera cenaclul literar cu peste șapte decenii de tradiție, asociația condeierilor, Reprezentanța Filialei clujene a Uniunii Scriitorilor din România.
În structură vor apărea cele două case de cultură din municipiu, Cartea – Biblioteca Județeană „I.S. Bădescu” Sălaj, Direcția Județeană pentru Cultură Sălaj, Rădăcinile – Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, Arhivele Naționale ale României – Filiala Sălaj.
Vor spune „Prezent!” Școala, cuprinzând nivelul universitar, unitățile școlare de prestigiu care asigură „pepiniera” culturală a zonei și Inspectoratul Școlar Județean Sălaj.
Nu în ultimul rând se va auzi „vocea” administrației: Primăria Municipiului Zalău, Instituția Prefectului Județul Sălaj, Consiliul Județean Sălaj, care coordonează direct câteva dintre entitățile culturale amintite mai sus…
Dacă am fi întrebați, senin și constructiv: „Trebuia să apară în structura amintită – o variantă! – chiar toate entitățile de cultură sălăjene?”, răspundem, cu aceeași bunăvoință: „Cum ar părea un pom în-florit, dacă i s-ar înlătura crengi unde surâd culorile pline de miresme? De unde ne-ar mai saluta fructele strălucind îmbietor?”…
Au fost amintite entitățile culturale – și iar trimitem la ontologia ascensiunii „Caietelor Silvane” – întrucât ele sunt cuprinse, interactiv-instituțional, într-un ACORD DE COLABORARE eficient, cum s-a văzut de-a lungul vremurilor.
Dacă și în altă parte viază ceva asemănător, cu așa cuprindere, facem plecăciune și urăm deschis: „DRUM LUMINOS!”
Și mai inserăm o explicație pentru zborul solid al revistei noastre: un număr important de făurari sălăjeni de cultură, „ziditori” și ai revistei, se află, profesional, și nu numai, la două sau mai multe dintre entitățile de mai sus.
Nu întâmplător apare în însemnările noastre expresia „geometria cinetică a structurilor”.
Reporterul: Într-adevăr, avem puternice argumente pentru a susține că „portretul” revistei „Caiete Silvane” este cuceritor.
Ion Pițoiu-Dragomir: Numai că afirmațiile inserate mai sus duc preponderent spre „luminile rampei”, spre spectacular, spre ce este mai strălucitor, spre aplauze, de ce nu?, și acum, când revista își pune deja haina aniversară. Totul – firesc; totul – binemeritat.
Când cititorii au sub priviri „Caietele Silvane”, se gândesc și la dimensiunea „laboratorului” și la profesioniștii „tehnicii” din „spatele scenei”?
Proiectul despre care cuvântă însemnările de față ar fi devenit „fruct cultural” fără munca acestor oameni?
De la introducerea textelor pe un P.C., etapele tehnoredactării etc., până la „valsul” tipografic ce dă „trup” revistei, dar și compartimentele economico-financiar, transport, promovare etc. sunt oamenii speciali din această zonă.
Reporterul: Înseamnă că revista „Caiete Silvane” „a răsărit într-un sol fertil”, unde oameni implicați zidesc și se zidesc în produsul ce va fi aniversat, în curând, cu recunoscătoare bucurie.
Ion Pițoiu-Dragomir: Bineînțeles, iar cititorii vor înnobila mai departe acest produs prin lectură, abonamente etc.
Și vom urmări în continuare operele creatorilor, sălăjeni sau nu, dar toți prieteni ai revistei.
Aici sunt și nume de referință ale scrisului românesc, cu volume lansate și în străinătate, ce se află în biblioteci de acolo.
Creațiile lor – dar și ale artiștilor din alte domenii, cum afirmam aici – sunt elemente contingente cu valorile consacrate.
Și „La aniversară” – cum spunea Poetul – revista „Caiete Silvane” este un prestigios vector de cultură, iar noi ne facem datoria de onoare să-i rostim, din toată inima: „La mulți ani” și „Drum luminos!”
Reporterul: Procedăm la fel, și dumneavoastră vă mulțumim frumos!
La mulți ani, „Caiete Silvane”!
Daniel Mureșan,
Directorul cotidianului
„Magazin Sălăjean”
La antici, dintre cele nouă muze, Mnemosyne (Memoria) era cea mai importantă. Mnemosyne era cultura însăși, și, așa cum spunea Noica, ea te vindecă tocmai pentru că îți dă uitarea bună, uitarea eului individual și amintirea sinelui lărgit. Ca jurnalist, apreciez revista „Caiete Silvane” pentru harul, munca și inima sa. Pentru douăzeci de ani de verde pe câmpul unei societăți frământate, încrâncenată pentru confortul material.
În paginile revistei am găsit întotdeauna valoare literară și culturală. „Caiete Silvane” are o caracteristică destul de rar întâlnită – erudiția celui care o conduce, dar și pasiunea celor care scriu în ea. În paginile sale găsești un permanent exercițiu intelectual, prin poezie, proză, istorie sau cronică de expoziție. Revista a format și formează oameni, mai exact gustul lor estetic, spiritul critic, capacitatea de a aprecia o operă literară sau artistică. Cea mai mare bucurie a mea e să primesc o carte sau o revistă frumoasă. Lunar, „Caiete Silvane” îmi oferă o astfel de bucurie. La mulți ani, „Caiete Silvane”!
„La mulți ani, Silvania culturală!”
Nicolae Coande
„Caiete Silvane” la 20 de ani de apariție sunt o frumoasă reușită literară și intelectuală în România tuturor decepțiilor, inclusiv culturale. Daniel Săuca a reușit să contureze profilul unei reviste a Sălajului istoric, reunind forțele literare și culturale ale Zalăului – și nu numai.
În frunte cu prestigiosul poet Viorel Mureșan, pe care îl prețuiesc foarte mult, Daniel Hoblea, Viorel Tăutan, Imelda Chința, Alice Valeria Micu, Györfi-Deák György, Olimpiu Nușfelean și alți scriitori de frunte ai Sălajului, Daniel Săuca a făcut operă. Revista, ca și zilele festive ale acesteia, se adresează publicului larg, iar acesta este un deziderat major al oricărui lider cultural care știe că scrisul și cărțile trebuie împărtășite. Daniel este și un ziarist activ și nu a uitat acest „amănunt”.
La Zalău am venit prima oară acum peste un deceniu, invitat de Flavius Lucăcel, un artist dedicat al zonei, chiar în perioada în care se serba „Primăvara Poeziei”. Am întâlnit acolo poeți maghiari, o inițiativă care merită considerație: poeții români nu prea știu ce scriu ungurii – și invers. Acest tip de multiculturalitate este binefăcător pentru culturi, ele pot dialoga, nu doar polemiza.
Întâlnirile mele pe durata câtorva ediții ale Zilelor „Caiete Silvane” cu poeții Ioan Moldovan, Traian Ștef, George Vulturescu m-au bucurat de fiecare dată. Zalăul reunește oameni de valoare, iată meritul revistei „Caiete Silvane” și al lui Daniel Săuca, personal.
La mulți ani, Silvania culturală!
Caietelor Silvane – un proiect cultural cu bătaie lungă
Olimpiu NUȘFELEAN,
director al revistei Mișcarea literară
Întrebările formulate de dumneavoastră avînd ca obiect chipul Caietelor Silvane la oră de bilanț îmi îndreaptă privirile mai mult spre activitatea mea, ce și cum fac pentru a menține în actualitate Mișcarea literară, cum mă comport în relația acesteia cu scriitorii, cititorii, trăgînd cu ochiul și spre celelalte reviste de profil, deci și spre revista de la Zalău. Așa că nu pot da sfaturi cuiva cînd nu-mi pot da sfaturi nici mie și, de se întîmplă ceva, oricum nu sînt suficiente… Revista Dvs. și-a construit deja o tradiție, are un sumar bogat și o coerență publicistică bine rotunjită, dispune de o echipă redacțională de încredere, ilustrează foarte bine raportul dintre fenomenul cultural zonal și cel național, menține strădanii de a face funcțională sita critică, extinde preocupările literare spre domenii culturale mai largi, specifice locului, și beneficiază de un anumit sprijin al decidenților (financiari) locali ce nu ar putea fi găsit oriunde. În controversele legate de tendințele, uneori impertinente, ale mediului online, sau cum să-i zic, de a acapara receptarea publică, revista beneficiază de două variante ale drumului spre cititor: forma print și forma electronică, cea din urmă poate și în căutare de noi modalități de prezentare, cît mai adecvate obișnuințelor de lectură. Sînt de bun augur fenomenului literar în desfășurare manifestări emanate dinspre revistă, cum ar fi Zilele Caietelor Silvane, dezbateri și lecturi publice, editări și lansări de carte, schimburi culturale și prezențe scriitoricești „locale” în diferite zone din țară sau din străinătate.
Toate acestea nu sînt puține în situația în care literatura și viața literară sînt agresate de „mișcările” secolului, care tinde, prin căi variate, să se golească de spiritualitate, să-și diminueze specificul cultural. Dacă, în perioada (imediat) postdecembristă s-a simțit un progres în deprovincializarea provinciei, a provinciei – cultural-literare –, în cultivarea inițiativei „locale” extinse, ceea ce a făcut posibilă și apariția Caietelor Silvane, proiect cultural cu bătaie lungă pus în operă de o mînă de intelectuali sălăjeni, azi se pare că asistăm la o „reprovincializare”, în sens negativ, a geografiilor culturale, prin avîntul veleitarismului, devitalizarea spiritului critic, subfinanțarea proiectelor literare de durată, slaba cultivare – la nivel instituțional – a interesului pentru lectură. Cei care nu vor să li se citească micimea sufletului fac tot ce pot – prin comportament ignorant – să taie cheful de citit în suflete al celor care mai au asemenea înclinații. Identificînd astfel de caracteristici, parcă îți vine să recunoști că însuși Centrul se provincializează iremediabil.
Într-un asemenea context, rețin, de exemplu, lecturile publice girate de revistă în liceele din Zalău, realizate în colaborare cu profesori și bibliotecari/bibliotecare din aceste instituții, în ciuda faptului că se zice sau se crede că elevii nu sînt interesați de beletristică. O fi și așa, dar e „în sarcina” scriitorilor și profesorilor să găsească și să cultive, chiar cu un sentiment al sacrificiului, căi de acces la lectură al tinerilor. Pentru că în colectivele de studiu există elevi și studenți care sînt sensibili la cele frumoase și aceștia pot deveni, și ei, cavaleri ai frumosului. În același timp, rețin strădania echipei redacționale – și a unor colaboratori – de a menține un dialog fructuos cu confrați din alte zone literare, de a întări sentimentul frățesc dintre scriitori. Sperînd într-o bună colaborare a revistei cu scriitori și cu Mișcarea literară din Bistrița, urez Caietelor Silvane ani mulți de navigare glorioasă pe oceanul vieții literare!
Da, sărbătorind, (ne) Aniversăm!
Viorel Gh. Tăutan
Așa este! Două decenii de existență remarcabilă a unei reviste de cultură din „provincia provinciei”! Remarcabilă prin echilibru etic, statornicie valorică și tact managerial.
Nu este prima oară când îmi devoalez satisfacția de-a mă număra printre primii cărora li se dezvăluia, în urmă cu peste douăzeci de ani, intenția grupului de inițiatori: declanșarea acțiunii de germinare a unei reviste reprezentative pentru aspiranții la eternizare prin artă și știință (comentariul critic și/sau analitic), în primul rând din cuprinsul județului nostru.
Daniel Săuca, Cristian Contraș, Daniel Hoblea aveau să „înfrunte” succesele reale, însă instabile (din varii motive) ale altor publicații anterioare, reviste cu apariții temporale aleatorii: Silvania, Școala Noastră, sau periodicele statornice, așa cum stabiliseră editorialele-program din primul număr, Limes și Origini – Caiete Silvane.
Însă aceasta din urmă „parodiá” denominativ celebra revistă din nordul Moldovei, Hyperion – Caiete botoșănene, avându-i la timonă pe cunoscuții Gellu Dorian și Lucian Alexa. În plus, era și este în viață cunoscuta revistă a Fundației Naționale pentru Știință și Artă – Caiete critice, excelentă publicație de istorie, critică și teorie literară.
În ceea ce mă privește, după aproximativ doi ani de la încetarea apariției revistei Limes, din redacția căreia făceam parte, am răspuns entuziast propunerii staffului redacțional al deja cunoscutei reviste de cultură Caiete Silvane de a face parte din grupul de colaboratori permanenți. Între timp, grupul redacțional se completase cu poeta jurnalistă Ileana Petrean-Păușan și cercetătorii muzeografi dr. Elena Musca și dr. Marin Pop, iar de la început, tehnoredactor Marius Soare. Astfel încât, începând cu numărul 26/martie 2007, sunt identificat în caseta redacțională a revistei, iar odată cu nr. 72/ianuarie 2011, a fost remodelat colectivul redacțional prin cooptarea scriitorilor din Jibou – prof. Viorel Mureșan (poet echinoxist, eseist și cronicar literar), prof. Györfi-Deák György – bibliotecar la Biblioteca Orășenească (prozator, eseist, traducător), prof. Viorel Tăutan (poet, prozator, dramaturg, jurnalist, cronicar, eseist), prof. Simone Györfi (poetă, prozatoare, traducător) – în calitate de redactori-asociați, alăturându-se în acest fel „zălăuanilor”, prof. dr. Imelda Chința (critic literar, cronicar), prof. dr. Carmen Ardelean (eseist, critic literar, cronicar), prof. Marcel Lucaciu (poet, eseist, cronicar literar).
Din februarie 2012 (nr. 85), revista noastră apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, iar Viorel Mureșan devine redactor-șef adjunct.
Ceea ce marchează pozitiv viața unei opere memorabile este tenacitatea. Iar revista „Caiete Silvane” este rodul evident al unor constructori talentați, harnici, înzestrați și cu o astfel de trăsătură caracterială. Sunt fericit că pot să le fiu companion!
Urarea mea?
Mi-aș dori să prind aniversarea unui sfert de veac al revistei noastre și, dacă nu cer prea mult, 30 de ani de la apariția primelor numere, alături de actualii redactori și colaboratori, cărora le mărturisesc întreaga-mi stimă și iubire confraternă, în pace, sănătoși, liberi!
Viva(n)t, Cresca(n)t, Florea(n)t!
În fruntea periodicelor sălăjene
Viorel Mureșan
Sunt dependent de citirea presei ca un discipol scufundat zilnic într-o meditație zen. Viața mea scriitoricească fără acest exercițiu spiritual ar fi – după cum am găsit scris într-o povestire budistă niponă – „ca atunci când întorci arcul ceasului fără să potrivești ora. Merge perfect, dar nu arată ora”. Ca unul care am întârziat o întreagă iarnă în „Biblioteca Românească” a lui Zaharia Carcalechi, prima noastră revistă (1821), cu un profesor care numai blajin nu era, care am audiat apoi vreme de un semestru un curs de istoria presei literare, făcând și practică îndelungată într-o redacție, am o imagine cât de cât conturată despre o publicație cu profil cultural. Când a apărut, în urmă cu două decenii, după mai multe tatonări, inclusiv în privința titlului, mensualul astăzi aniversat, „Caiete Silvane”, tânăra echipă de redactori, compusă din câțiva intelectuali cu o cultură filosofico-literară asimilată și trecuți deja prin felurite experiențe „mass-media”, mi-a solicitat colaborarea. O clipă n-am ezitat să mă alătur lor, chiar dacă reprezentarea unei rubrici fixe, de angajamentul și responsabilitatea cronicii literare, s-a putut contura abia mai târziu. Aici s-au născut jumătate dintre paginile cărților mele de critică literară, căci jumătatea cealaltă e recolta de cronici, susținute, succesiv, la „Poesis”, la „Familia”, la „Steaua”. De altfel, pe tot parcursul celor două decenii, m-am împărțit între „Caiete Silvane” și câte o publicație cu vizibilitate națională, acordându-le importanță egală, tocmai pentru a imprima și revistei sălăjene un plus de strălucire, prin atragerea într-un circuit mai larg. Astăzi, pe unii dintre cei care dau viață acestei reviste, după ce și-au dobândit atributele personalității creatoare, îi răsfoiesc cu tandrețe, citindu-le scrisul. Ieșind de douăsprezece ori pe an și înmulțind numărul acesta cu cel al anilor de apariție, ne crește pe raft o colecție impresionantă de 240 de obiecte culturale, cuprinzând, de la temeinice articole de istorie locală, la eșantioane de literatură națională și universală. Colecție pe care nimeni, niciodată, n-o mai poate rupe din viața culturală a Sălajului. Cu o longevitate deja de invidiat și cu o evoluție constant ascendentă, revista aniversată se așază în fruntea periodicelor sălăjene. Amintindu-ne de un vers al lui Ion Minulescu, avem – iată – și în „Caiete Silvane” una dintre „gările cu firme albastre” ale literaturii române, în dreptul căreia oprește din când în când trenul suav al poeziei.
Răsfoind amintiri…
Marcel LUCACIU
Timpul se scurge, nemilos, în clepsidre, precum firele de nisip printre degete și-mi vine să exclam aidoma poetului latin Horatius: Eheu, fugaces, labuntur anni!… Pare neverosimilă această trecere și petrecere a anilor, pe drumuri prăfuite de visuri, de idealuri pe cât de tinere, pe atât de mărețe, sub semnul culturii și, mai ales, al literaturii.
Se împlinesc 20 de ani, de când revista „Caiete Silvane” străbate (e)terna tranziție și peisajul cotidian din ce în ce mai cenușiu.
Când scriu aceste rânduri, e „repaos duminical” și mi-am propus să caut, în mica mea bibliotecă, primul număr al publicației ce apărea în format mare, de ziar, într-o zi de 20 februarie 2005. Citesc frontispiciul azuriu: Revistă de cultură a Sălajului editată de Centrul Culturii Tradiționale, sub egida Consiliului Județean Sălaj. Mai jos, e o fotografie de arhivă, înfățișând Zalăul de altădată. Iată și primul colectiv de redacție: Cristian Contraș – director, Daniel Săuca – redactor-șef, Daniel Hoblea – secretar de redacție, Ileana Petrean Păușan, Elena Musca – redactori, Marius Soare și Marius Blaj – tehnoredactori.
Încep să răsfoiesc cele peste 200 de numere ale Caietelor Silvane, deși am senzația că, mai degrabă, ele mă răsfoiesc pe mine. M-am numărat printre colaboratorii revistei și am devenit, relativ repede, unul dintre redactorii asociați. Poate, tocmai de aceea, în răstimpuri, mă vizitează nu doar bătrânețea, ci și amintirile. Îmi amintesc, de pildă, discuțiile de la sediul redacției despre ținuta revistei, despre sumarul ei, despre rubricile permanente, despre responsabilul de număr, despre corectură și despre multe, multe altele. Îmi amintesc, mai ales, de verva și de pasionalitatea regretatului Daniel Hoblea, de abnegația și devotamentul dus până la sacrificiu, atunci când erau în joc revista Caiete Silvane, Editura Caiete Silvane și Cenaclul literar Silvania. Cine spune că „nimeni nu e de înlocuit” nu știe nimic despre Om și despre umanitate, despre credință, nădejde și iubire…
Cred că sunt, cel puțin, câțiva ani importanți în viața revistei Caiete Silvane, ani care trebuie menționați, acum și aici: 2007, 2008, 2012. În luna mai a anului 2007, revista dobândește statutul de membră a Asociației Publicațiilor Literare și Editurilor din România (APLER). Din inițiativa lui Daniel Săuca, în toamna aceluiași an, noua publicație culturală trece la formatul de tip carte, un format mult mai accesibil și mai atractiv pentru cititori. Primăvara anului 2008 aduce cu ea și prima ediție a Zilelor revistei Caiete Silvane, eveniment la care sunt invitați scriitori sălăjeni alături de colaboratori și redactori ai unor publicații literare din județele limitrofe. Nu în ultimul rând, anul 2012 răsplătește efortul stăruitor al echipei de redacție și, odată cu numărul 85 din luna februarie, revista apare Sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Era o recunoaștere a faptului că publicația sălăjeană depășise caracterul local și regional, demonstrându-și totodată deschiderea spre național. Se întâmplase ceea ce își dorise, probabil, atât de mult, același iscusit manager cultural, Daniel Săuca: trecea granița județului „o revistă de cultură deschisă spre toate artele vremii, deschidere echilibrată și printr-un dozaj fin între local și național”.
În acest sens, nu trebuie uitate desanturile literare din școlile sălăjene sau numeroasele conferințe și lecturi publice, care s-au desfășurat, de-a lungul vremii, fie la Sala „Porolissum” din Zalău, fie la Casa de Cultură a Sindicatelor din Zalău. Și astfel, au poposit în Țara Silvaniei o pleiadă de poeți/poete, prozatori, critici și istorici literari: Ana Blandiana, Nicolae Prelipceanu, Mircea Dinescu, Ion Pop, Marta Petreu, Mircea Petean, Alex Ștefănescu, Ioan Moldovan, Mircea Popa, Andrei Gazsi, Ion Bogdan Lefter, Radu Țuculescu ș.a.
Traversând sublime vremuri furajere, știu că orice act cultural are nevoie și de un mecenat statornic. Prin urmare, la ceas aniversar, se cuvine să mulțumim pentru sprijinul acordat Consiliului Județean Sălaj, Consiliului Local și Primăriei Municipiului Zalău, precum și tuturor acelora care, într-un fel sau altul, au susținut și susțin cultura sălăjeană.
La mulți ani, dragi cititori!
La mulți ani, stimați colegi de redacție!
La mulți ani, Caiete Silvane!
„Credem în cultură. De 20 de ani!”
+ There are no comments
Add yours