Opera lui Emil Cioran este absolut fascinantă, dar omul care răzbate din scrisorile sale adresate celor apropiați este cât se poate de banal și de fad. Este greu de imaginat un om care în opera sa problematizează în mod intens și adânc fenomenul morții, iar în realitate, același om se agață cu toate puterile de viață, temându-se în ultimul hal să nu și-o pericliteze în vreun fel. Îndopându-se cu medicamente la cel mai mic semn de boală, ros de boli (unele provocate chiar din cauza medicamentelor pe care le lua și a vaccinurilor), preocupându-se în mod excesiv de trup și de sănătatea lui, imaginea care se conturează pare asemănătoare cu cea a prințului Maxențiu din romanul Concert din muzică de Bach al Hortensiei Papadat-Bengescu. În scrisorile adresate fratelui său putem citi: ,,Ai primit Survitine-ul? E bun pentru prevenirea gripei. Eu am scăpat până acum. E drept că sunt și foarte atent, dar mi-am făcut și un vaccin homeopatic antigripal. (…) Am luat un medicament pentru tensiune care s-a dovedit a fi catastrofal pentru stomacul meu, din păcate foarte sensibil”[i].
Din scrisori se poate constata că Emil Cioran era foarte preocupat de aspecte pecuniare. Adesea adoptă o atitudine duplicitară: pe de-o parte îi informează pe cei apropiați despre starea precară a economiei țării, prețurile pipărate, inflația mare etc., iar pe de altă parte încearcă să îi liniștească, spunându-le că se descurcă destul de bine: ,,Eu mă simt destul de bine. Păcat numai că acest început de semestru mă obligă la noi taxe, rămânând astfel într-un oarecare impas financiar. (…) Viața aici e normală și liniștită, dar scumpă. (…) De altcum viața materială s-a îmbunătățit și la Paris. Natural, totul s-a scumpit, dar nu mai mult de zece ori față de prețurile de acum 5-6 ani. (…) Viața se scumpește aici încontinuu; eu însă mănânc la cantină foarte ieftin, ceea ce-mi permite s-o scot la cale destul de bine”[ii].
Adevărul era că Emil Cioran nu se descurca deloc bine cu banii. El câștiga foarte puțini bani din scris și nu și-ar fi permis prea multe lucruri în mod normal: ,,Nenorocirea face că nu poți câștiga un ban decât scriind despre alții, făcând această scârboasă meserie de critic literar” (Ibidem, p. 64).
Și totuși: cum anume se descurca Emil Cioran din moment ce nu câștiga prea mulți bani din scris? Chiar Cioran ne spune că avea câțiva binefăcători care îl ajutau cu bani în mod constant: ,,Eu m-am descurcat bine tot timpul. Am avut rezerve ca să trăiesc și mai am încă. În plus, prieteni bogați mi-au venit în ajutor. (…) Întrucât situația mea e departe de a fi înfloritoare, am făcut apel la câteva cunoștințe mai cu dare de mână. (…) Dentistul mi-a pus o lucrare în aur. Mi-a cerut o sumă astronomică: aproape cât câștig eu într-un an… Noroc că mai sunt și suflete caritabile”[iii].
Acum întrebarea care se pune este următoarea: ce i se cerea în schimb lui Cioran pentru tot acest ajutor bănesc? Cioran pare să ne sugereze că ar fi bine să citim printre rânduri: ,,Singurul contraserviciu (pe) care mi-l cere e să susțin… conversația, unde cred că sunt realmente priceput. Dacă eram tăcut din fire, muream de mult de foame”[iv]. Cât de bine ar fi să primim toți sume generoase pentru… ,,a susține conversația”! În altă parte, Cioran pare să spună lucrurilor mai pe nume și să ne sugereze că banii vin adesea din anumite compromisuri nu tocmai onorabile: ,,Te dezonorezi îndată ce cauți să câștigi un ban”[v]. Uneori, chiar și în scoaterea unei cărți, Cioran ne spune că miza pe ajutorul bănesc al prietenilor: ,,Mi-a promis cineva să-mi dea bani ca să tipăresc cartea”[vi]. O vorbă spune că ,,oamenii de știință sunt sută la sută de acord cu cei care îi finanțează”. Nu cumva Cioran și-a revizuit în mod total opiniile sale de dragul ajutorului financiar pe care l-a primit? Dacă vom citi cu atenție scrisorile sale vom vedea că o astfel de ipoteză nu trebuie desconsiderată.
Emil Cioran, în scrisorile sale, atacă adesea atât poporul român, cât și țara în sine și nu o dată afirmă, cât se poate de clar, că își reneagă originile. Cioran consideră că românii sunt intriganți, că nu se pricep la nimic și nu-s de niciun folos, iar din acest motiv prefera să-i evite: ,,Pe români evit cât pot să-i văd: în genere sunt intriganți și răspândesc zvonuri false. În plus, nu sunt de nici un folos pe nici un plan”[vii]. Într-o scrisoare adresată fratelui său, Cioran spune destul de clar că s-a înstrăinat de România și că îi este indiferent dacă este sau nu apreciat de cei din țară: ,,Nu mai are importanță dacă sunt revendicat de români sau de eschimoși. Sunt înstrăinat în sensul cel mai adânc al cuvântului sau cel puțin așa cred”[viii]. Când este invitat să revină în țară și să își redobândească originile, Cioran reiterează hotărârea sa de a rămâne un înstrăinat: ,,Tavi mă invită să-mi redobândesc pentru totdeauna… originile. Ce idee! Nu-și dă seama că am devenit un străin, în toate sensurile”[ix]. Într-o scrisoare din anul 1981, adresată fratelui său, Cioran merge până acolo încât să susțină că înstrăinarea sa față de România și renegarea originilor sale a fost singurul lucru inteligent pe care l-a făcut în viața sa: ,,Toate astea sunt așa de vechi și tot ce privește trecutul meu mi se pare atât de străin! Singurul lucru inteligent pe care l-am făcut în viață e că am întors spatele originilor mele”[x].
Nici Parisul și locuitorii săi nu scapă invectivelor cioraniene. Parisul este descris în scrisori ca un iad, iar francezii sunt considerați inculți (mai inculți decât toți ciobanii din România): ,,Fiindcă aici, unde viața e un adevărat infern, sunt întotdeauna prost dispus. Când mă gândesc câteodată la Parcul din Sibiu, am senzația că am fugit din paradis”[xi]. Aici trebuie să facem precizarea că deși Cioran pare să deteste România, nu același lucru se poate spune despre Rășinari și despre Sibiu, locuri care i-au rămas dragi filosofului.
Oare pe cine prefera Cioran în locul românilor și al României, din moment ce nici Franța și francezii nu par să-i fi intrat la inimă? Din scrisorile sale, Cioran pare să-i considere pe evrei și pe greci oameni de toată isprava, mult mai buni decât românii și francezii. Într-o scrisoare din anul 1969, adresată fratelui său, putem citi: ,,Am ajuns la concluzia că tot ce avem noi mai bun sunt evreii și grecii. Băștinașii n-au clasă. Sunt țărani în sensul rău al cuvântului. S-ar putea să exagerez puțin”[xii]. Într-o altă scrisoare adresată tot fratelui său, ni se vorbește de un evreu ,,foarte simpatic”: ,,Ai să primești probabil vizita unui tânăr scriitor evreu, foarte simpatic, însurat cu o japoneză”[xiii]. Dintr-o altă scrisoare aflăm că Emil Cioran a fost ajutat material de către un evreu foarte generos: ,,În multe privințe am avut noroc cu un prieten evreu român care se află la Paris din 1940. L-am cunoscut în țară mai demult. Deși mult mai în vârstă decât mine (are 58 de ani), el a fost mai cumsecade și mai generos decât toți ceilalți creștini laolaltă”[xiv]. Cu alte cuvinte, din scrisorile sale, Cioran, aflat în permanență în dificultăți materiale, pare să ne sugereze că românii sunt un popor nașpa, iar evreii sunt simpatici și generoși. Interesant… nu-i așa?
Cioran merge, în scrisori, până acolo încât îmbrățișează o parte din ideile propovăduite de comunism. De la idealizarea muncii fizice și până la disprețul față de viața spirituală, Cioran adoptă o atitudine ce ar fi fost cu siguranță pe placul conducătorilor politici din București. Cu astfel de afinități față de doctrina comunistă, aproape că te poți întreba de ce a mai plecat Cioran din țară sau de ce nu s-a reîntors, căci cu o astfel de gândire, e clar că filosoful ar fi fost pe placul partidului comunist: ,,Dacă poți, lasă-te de viața interioară, fiindcă, dac-o faci cu măsură, n-are valoare, iar dac-o exagerezi, te distruge. (…) Sacrifică-te pentru o non-valoare, ca să nu te sacrifice valorile. Politica, de stil mare, este superioară științei. (…) Am fost zece zile la țară unde am lucrat pământul. Nu mai cred decât în munca fizică, cu brațele. Întoarcerea la origini!”[xv].
[i] Cioran, Scrisori către cei de-acasă, stabilirea și transcrierea textelor: Gabriel Liiceanu, Theodor Enescu, trad.: Tania Radu, ed., note, indici: Dan C. Mihăilescu, Editura Humanitas, București, 2014, p. 82, 85.
[ii] Ibidem, p. 14, 15, 17, 24.
[iii] Ibidem, p. 15, 53, 112.
[iv] Ibidem, p. 19.
[v] Ibidem, p. 90.
[vi] Ibidem, p. 26.
[vii]Ibidem, p. 24.
[viii]Ibidem, p. 136.
[ix]Ibidem, p. 160.
[x] Ibidem, p. 197.
[xi] Ibidem, p. 55.
[xii] Ibidem, p. 75.
[xiii] Ibidem, p. 126.
[xiv] Ibidem, p. 17.
[xv] Ibidem, p. 44, 67.
