Alice Valeria Micu, Delictul de patriotism

Vinovat e verdictul pus atunci când unul iese din țarcul strâmt al legii, al cutumelor, al modei. Când sunt mai mulți aceia care nu se supun normelor, se vorbește despre grup infracțional, complot, revoltă, grevă, răscoală, revoluție. În ultimii 35 de ani le-am cam văzut pe toate, însă nicio instanță n-a remarcat în mod oficial delictele de anvergură, cum sunt sabotarea economiei naționale, încălcările repetate și chiar eludarea Constituției.

Într-o vreme, iubirea de țară era o virtute. Poate că însăși definiția țării, depărtarea ei de ideea de patrie să fie punctul de torsiune către o laicizare excesivă a ceea ce mai înseamnă azi țara, din prea multă perspectivă administrativă și prea puțină conștiință a apartenenței. O fi desuetă azi concepția mitropolitului Inochentie Micu Klein că „nu poți învia cu-adevărat decât din pământul patriei”, când tot mai mulți își proiectează existența ideală pe alte meleaguri, căci sunt vremuri, precum sunt cele de acum, în care același sentiment de patriotism este transformat în crimă. În ochii unora e mai demn pactul internaționalist, sub pretextul libertății de mișcare și al liberului schimb, dar ce mai e azi liber cu adevărat? Iubirea de țară a ținut neamurile unite, patriotismul judecat azi drept naționalism, extremism, în consecință, e o vină de neiertat pentru cei degrabă defăimători ai locurilor natale, un delict imaginar pe care îl comit doar cei ce refuză să se supună noilor dogme ale globalismului, mistificării istoriei și dictaturii corectitudinii politice.

Puteai să fii sub jugul robiei, dar să-ți aperi teritoriul de invadatori însemna să depășești sărăcia, căci nu poți fi bogat, când țara ta e sub călcâi străin decât dacă ai conștiința contaminată. Puteai fi cu tăișul istoriei la gât, dar gândul la viitorul comun al celor de-un sânge cu tine era mai important și te făcea să uiți că în ranița ta nu era bastonul de mareșal, ci o biată carte de rugăciuni și un colț de pâine mucegăită.

Războaiele sunt pornite de conducători, dar carnea popoarelor e cea frântă sub orgoliul celor ce confundă puterea cu dreptul de a sfărâma destine, de a rescrie hotare cu sânge și de a sacrifica vieți pentru ambițiile lor nemărginite. Câți copii au privit zările cu speranța că tații lor se vor întoarce din război, din închisorile politice, din deportările nesfârșite, din exil, din țările unde au găsit un loc de muncă mai bine plătit? Speranța lor e, poate, cea mai inocentă formă de patriotism de care se pot face vinovați. Acum ni se oferă zăbrele și cuști într-un globalism favorabil doar unora puțini și perfizi, în timp ce naivii cred că lumea le este deschisă.

Din începuturile istoriei și până în modernitate, iubirea de patrie a fost privită drept cel mai înalt sentiment civic. Grecii îi cinsteau pe cei ce luptau pentru cetatea lor, iar romanii și-au clădit imperiul pe loialitatea față de Roma. Suveranii Evului Mediu își considerau domnia și forța prin vitejia supușilor lor, iar în epoca modernă, revoluțiile naționale au fost motorul autodeterminării popoarelor. Patriotismul nu era doar un sentiment dintr-o serie emoțională sau o decorație, ci un contract moral: obligația de a apăra, de a construi și de a respecta pământul și tradițiile care defineau o națiune. Dacă tot au fost eliminați din studiul literaturii române aproape toți scriitorii care au inclus în opera lor secvențe de istorie și fapte animate de patriotism, ipoteza inițială, aceea a patriotismului contravențional sau chiar infracțional începe să se demonstreze.

Treptat, contaminați de mirajul unei libertăți clamate, dar care acoperea uciderea unei populații, faptă rămasă până azi fără nume, am crezut că acea crimă nu se va mai repeta. Inconștient, coalizarea cu abuzatorul te face să nu mai recunoști starea mizeră în care te afli și duci astfel mai departe povestea învinsului fără șansă, iar dacă unii îndrăznesc să rupă lanțurile, alții se împotrivesc, căci starea de libertate pare una ireconciliabilă cu profilul lor de victimă perpetuă.

Că astăzi asistăm la o răsturnare a valorilor, este un truism care nu mai are nevoie de reiterare. Ceea ce în trecut era o virtute a devenit condamnabil. Acum, cine își iubește țara fără rezerve este catalogat drept extremist. Cine își apără suveranitatea este etichetat drept reacționar. Cine refuză să accepte sloganurile prefabricate de arhitecții ideologiei contemporane și rostogolite de inconștiența victimelor susținându-și abuzatorii, constituie un pericol pentru noua ordine mondială.

Putere ipocrită sau dreptate cu capul spart?

Practica a demonstrat că uneori, aceeași faptă poate fi judecată diferit, mai ales în funcție de cine deține puterea. Ceea ce pentru unii este crimă, pentru alții este eroism. Când un animal reacționează la violență și neglijență este considerat periculos și i se pune botniță sau e chiar eutanasiat. Când un stat mic își apără resursele, este etichetat ca rebel și sancționat. Când o mare putere invadează sub pretextul păcii și al democrației, este declarată o operațiune legitimă, chiar dacă interesele sale sunt economice și politice, iar acțiunile, imperialiste. Când un popor refuză să-și uite trecutul, este acuzat de naționalism. Când oameni simpli își doresc respectarea contractului cu liderii lor, mai ales cel statuat electoral, sunt defăimați și desconsiderați, declarați inapți să-și exprime voința. Dar când elitele rescriu istoria pentru a justifica hegemonia, este doar evoluție și gândire modernă, pan-națională.

România a cunoscut pe propria piele această ipocrizie. Cei care, în trecut, au murit pentru pământul și libertatea acestui neam sunt astăzi fie ignorați, fie demonizați. Personalități care au făcut istorie sunt descrise drept controversate, iar sacrificiul înaintașilor este tratat cu dispreț, ca un moft retrograd, aproape regretabil. În același timp, trădătorii adevărați sunt promovați drept modele. Cei care își pun patria pe tarabă, care vând resursele și viitorul generațiilor următoare sunt ridicați la rang de lideri vizionari. În loc să apărăm ceea ce ne definește, ni se cere să îmbrățișăm ideologii care ne șterg rădăcinile. În România de azi, a vorbi despre suveranitate și identitate națională echivalează cu o infracțiune de gândire, deși suveranitatea e înscrisă în Constituție. Negarea ei se legitimizează, iar patriotismul devine o infracțiune.

De ce deranjează patriotismul?

În forma sa pură, patriotismul este un act de rezistență. Sub dictaturi, adevăratul patriotism este un act de revoltă. Dacă îți iubești patria nu poți fi manipulat ușor. Nu poți fi convins că e mai bine să-ți uiți istoria, să-ți ignori cultura ori să accepți fără discernământ o modă, doar pentru că e venită din afară. Pentru cei care doresc o lume fără identitate, fără frontiere și fără memorie, patriotul este un inamic. Este cel care se întreabă „De ce?”, este cel ce refuză lozinci impuse și le analizează, cel care pune la îndoială directivele dictate. De aceea astăzi, patriotismul este în mod deliberat asociat cu extremele. Este fie prezentat ca o relicvă a trecutului, fie ca o amenințare la unitatea globală, la disciplina de turmă. Dar un om care își iubește țara nu urăște pe nimeni. Nu cere supremație, ci doar dreptul de a exista fără să fie forțat să se dezică de ceea ce este. Nu patriotul este cel care își trădează țara, ci cel care o vinde. Nu cel care își apără valorile este extremist, ci cel care le distruge. Nu cel care pune întrebări este periculos, ci acela care interzice răspunsurile.

Delictul de patriotism nu este decât o invenție a celor care se tem de forța popoarelor conștiente de sine. România, la fel ca multe alte națiuni, se află astăzi la o răscruce. Poate să își accepte identitatea și să o apere, poate deveni un teritoriu fără suflet, guvernat de alții, cu oameni cărora li se spune ce să creadă și ce să uite.

Ne-au lăsat această țară cei care nu au considerat patriotismul un delict. Au crezut în ea, au apărat-o cum au știut mai bine, plătind cu carnea lor, cu plânsul orfanilor și sărăcia văduvelor pentru o moștenire ce nu trebuie călcată în picioare, căci a accepta vânzarea țării bucată cu bucată, înseamnă să fim părtași la comerțul cu sângele părinților părinților noștri, complicitate la a doua lor ucidere.