A limita accesul la educație când cunoașterea înseamnă putere echivalează cu a refuza oamenilor șansa de a-și decide propriul destin. Nu vorbim doar despre cifre, bugete sau statistici, ci despre vieți reale, suflete frânte și viitoruri confiscate. Cu educația devenită o monedă de schimb, nu doar dreptul la învățătură este sub asediu, ci însăși esența unei democrații funcționale. Tăcerea în fața acestei nedreptăți este complicitate. Iar complicitatea, în acest caz, naște nu doar ignoranță, ci o întreagă societate în derivă.
Transformările repetate prin care a trecut sistemul de învățământ românesc în ultimele trei decenii ridică întrebări esențiale despre direcția și scopul educației într-o societate modernă. De la un sistem centrat pe instruirea riguroasă, performanță și formarea caracterului, România pare să fi alunecat spre un model superficial, uniformizat, care nu mai urmărește excelența, ci mediocritatea convenabilă.
În anii ’90 și începutul anilor 2000, educația românească încă păstra un standard ridicat, cu accent pe cunoștințe solide, cultură generală vastă și competiție. În prezent, tendințele sunt contrare: reducerea programelor, simplificarea excesivă a materiei, descurajarea efortului și minimalizarea standardelor. Toate acestea contribuie la formarea unor generații lipsite de identitate, slab motivate, cu o imaginație reprimată și cu un simț al valorii din ce în ce mai difuz.
Un copil născut într-o familie săracă are șanse de două ori mai mici să termine liceul și de patru ori mai mici să ajungă la facultate. Sărăcia este moștenire: se transmite din tată în fiu, din mamă în fiică, cu o fidelitate mai mare decât orice ADN. Nu doar pentru că resursele lipsesc, ci pentru că speranța se erodează.
În unele zone rurale ale României, casele sunt aproape niște colibe, iar școala, adesea la kilometri distanță, la propriu și la figurat. Un copil cu tenișii rupți care merge opt kilometri până la școală în fiecare zi nu este o imagine dintr-un film de epocă, ci o realitate documentabilă în 2025. Mamele minore din mediul rural sunt dovada că educația nu ajunge acolo unde este cel mai necesară. Când o fetiță devine mamă la 13 ani și abandonează școala, întregul cerc vicios al sărăciei se reînchide. „Noi nu ne permitem vise”, spunea un copil de 11 ani. Aceasta este, poate, cea mai exactă definiție a sărăciei.
Simplificare sau abandon?
Educația de la drept la privilegiu
Mai vizibil în ultimul deceniu, sistemul educațional a fost martorul unui declin alarmant, transformându-se într-o umbră palidă a ceea ce ar trebui să fie. Școlile și universitățile, odinioară temple ale cunoașterii și ale gândirii critice, au fost reduse la simple fabrici de diplome, unde elevilor și studenților li se servesc informații pre-mestecate, fără a li se oferi șansa de a le analiza sau contesta. Competitivitatea reală a fost înlocuită cu o falsă egalitate, unde toți sunt încurajați să participe, dar puțini sunt motivați să exceleze. Această abordare superficială a învățământului a dus la o uniformizare periculoasă a nivelului intelectual, unde originalitatea și creativitatea sunt descurajate în favoarea conformismului și a mediocrității.
În același timp, capacitatea de a discerne, de a evalua și de a înțelege mecanismele subtile ale societății a fost erodată sistematic. Că elevilor li se predă să memoreze, nu să gândească, să repete, nu să inoveze, e o meteahnă veche a învățământului românesc, dar asta și pentru că vocația pedagogică e tot mai rară, iar demnitatea profesională a fost treptat degradată, descurajantă pentru inițiative personale și devotament. Această lipsă de profunzime în educație a creat o generație de tineri incapabili să identifice semnele de avertizare ale pierderii treptate a libertății. În loc să fie încurajați să pună întrebări dificile, să caute răspunsuri complexe, sunt îndoctrinați cu variante simple și soluții rapide. Sistemul educațional nu doar că a eșuat în misiunea sa de a forma minți critice și independente, dar instrumentalizează o agendă mai largă de control și manipulare.
Ultimele decizii guvernamentale vin să accentueze acest declin. Reducerea burselor pentru elevi și studenți, comasarea școlilor cu un număr mic de elevi și desființarea a numeroase posturi didactice, în paralel cu cea a bibliotecarilor din mediul rural, reprezintă nu doar măsuri de austeritate, ci și un atac sistematic la însăși esența educației publice. Într-o țară unde peste 30% dintre copii trăiesc sub pragul sărăciei (mai exact 26,2% dintre cei cu vârsta între 0 şi 17 ani şi 22,2% dintre tinerii între 18 şi 24 de ani), unde subnutriția este o realitate crudă, măsurile de tăiere a sprijinului educațional devin un adevărat delict.
Pentru mulți copii, cornul și laptele oferite la școală sunt singura masă consistentă a zilei. Acolo unde s-a aplicat Programul național „Masă sănătoasă”, situația e una chiar fericită. Sunt copii care parcurg zilnic pe jos, câțiva kilometri pentru a ajunge la școală, iar după comasare, acești kilometri vor deveni 20 sau mai mulți. În lipsa unor soluții reale de transport, mulți dintre ei vor abandona școala. Se profilează, astfel, un abandon mascat al obligației constituționale a statului de a asigura gratuitatea și accesul egal la educație.
Tot mai frecvent apar voci care propun un model privat de educație, pe bază de vouchere, în care părinții să completeze din fonduri proprii nivelul minimal, dacă doresc ceva mai bun, mai eficient pentru copiii lor. Această abordare nu ar face decât să adâncească inegalitățile, transformând educația dintr-un drept fundamental într-un privilegiu accesibil doar celor care își permit financiar.
În paralel, asistăm la o suprasolicitare a cadrelor didactice, prin mărirea normei didactice în mod nerealist. În unele cazuri, profesorii sunt deja nevoiți să predea la două-trei școli simultan. O eventuală creștere a normei nu ar duce decât la epuizare, scăderea calității actului didactic, la o și mai mare demotivare a personalului didactic.
O generație fără rădăcini sub spectrul degradării
Sistemul actual nu mai urmărește formarea de caractere, cultivarea gândirii critice sau dezvoltarea abilităților. Informațiile sunt diluate, exercițiile repetitive, iar creativitatea înăbușită. Se cultivă obediența și conformismul, iar rezultatul este o populație tânără asocială, incapabilă să-și exprime opiniile, fără deprinderi practice, ruptă de natură, de cultură și de valorile esențiale. Acești tineri sunt dependenți de mediul digital, incapabili să înțeleagă lumea reală și să se adapteze ei înșiși realităților ei. În schimb, mentalul lor este populat de elemente inadecvate vârstei și preocupărilor firești pentru minori: identitate de gen, sexualitate, și acestea în paralel cu dezincriminarea treptată a pedofiliei. Abuzuri sexuale față de minori au existat întotdeauna, și ele se bazau nu doar pe autoritatea adulților, ci și pe incapacitatea copiilor de a se opune, de rușine, de frică, din lipsa argumentelor. Un sistem de învățământ care, precum întreaga societate de azi, descurajează gândirea critică, nu în numele unei ideologii asumate și recunoscute, ci promovând distracția și nu studiul, șabloanele și nu originalitatea, turma și nu individualitatea în atitudini, pregătește mase amorfe de elevi, victime sigure ale prădătorilor sexuali, ale angajatorilor puși pe căpătuială, categorii vulnerabile. Pe scurt, copiii și tinerii trec prin instituțiile de învățământ tot mai ușor, fără informații și deprinderi fundamentale, cu un bagaj minimal, rod al deciziilor eronate ale unei continue și găunoase reforme a învățământului. Culmea ironiei este că exact acei artizani ai distrugerii învățământului românesc deplâng analfabetismul funcțional. E adevărat, unii văd paiul din ochii tinerilor, dar nu sunt deranjați de bârna platitudinilor și a prostiilor enunțate de ei, cu emfaza prostului ajuns șef.
În paralel cu degradarea sistemului de învățământ, cultura a suferit o transformare similară, fiind înlocuită treptat cu o industrie a distracției care promovează plăcerea, distracția cu orice preț și superficialitatea. În loc să fie un pilon al dezvoltării intelectuale și sociale, cultura a devenit un simplu instrument de divertisment, unde valorile artistice și intelectuale sunt sacrificate în favoarea spectacolului și a consumului imediat. Teatrele, bibliotecile și muzeele, odinioară centre vibrante ale vieții culturale, sunt acum umbrite de centrele comerciale și parcurile de distracții, de emisiunile TV zgomotoase și promiscue, de festivalurile ce promovează explicit consumul de droguri și sexualitatea de orice fel, împachetată în imagini satanice sau multicolore. Această schimbare reflectă o societate care preferă să se piardă în plăceri efemere decât să investească în dezvoltarea pe termen lung a minții și a spiritului. Astfel, diluarea învățământului și a culturii merg mână în mână, desenează un cerc vicios al degradării și subminează fundamentele unei societăți sănătoase și libere.
Educația nu este un privilegiu. Este un drept fundamental și un pilon al unei societăți echitabile. Reformele recente, în loc să repare un sistem aflat deja în criză, par să-l distrugă sistematic. Delictul de educație nu este doar o metaforă: este o realitate în care, sub pretextul eficienței bugetare, se condamnă generații întregi la ignoranță, sărăcie și dependență.
