Anul 1952. Stalin ordonă eliminarea bluzelor albe. Acuzați de complot sionist, medicii evrei sunt arestați. Cum îi ziceau apropiații lui Stalin? Soso! Iar el, Soso, a iubit epurările și deportările în Siberia. Elimina dușmanii poporului și activitățile antisovietice. A semnat ordinul pentru executarea a 25.700 intelectuali, inclusiv 14.700 ofițeri prizonieri de război polonezi (Masacrul de la Katin). Cum se exprima? Că „moartea unui om e o tragedie, iar moartea a milioane de oameni e statistică”. No comment.
În 2010 apare filmul Une exécution ordinaire, tradus la noi O execuție obișnuită. Dacă veți dori, îl puteți vedea pe Netflix. Stalin e bolnav, la finalul vieții, misterios, malefic. Ascultă în neștire Concertul pentru pian 23 de Mozart. Ce s-ar face dictatorii fără muzica magică? Regizorul Marc Dugain a găsit doi actori excepționali: André Dussollier (Stalin) și Marina Hands (doctorița Anna).
Despre culisele puterii și efemeritatea gloriei. Uși, coridoare sumbre, saloane reci, labirint comunist și teamă lipicioasă. Doctorița Anna e chemată în secret să-l ajute pe Stalin, să-i aline durerile cu mâinile sale vindecătoare. Aici începe oribila manipulare, strivirea oamenilor. Teama mutilează, nu? Anna are o căsnicie fericită. Nu-i poate spune soțului adevărul. Îl masează pe Stalin. Stă în cușca leului. Pe marginea unui vulcan gata să erupă. Stalin: „ce știu oamenii de spaimele mele?” Iar Anna: „nimeni nu vă înțelege logica arestărilor și execuțiilor”.
Dussollier în rolul lui Stalin e absolut copleșitor, redutabil, convingător. Marina Hands intră total în rol: niciun gest contrafăcut. Înghite hârtia ucigașă pe acordurile lui Mozart. E adusă cu mașina, e controlată, umilită. Cianura e confiscată. Istoria nu se oprește din vertijul absurd pentru durerile oamenilor.
