În februarie 2025, revista de cultură „Caiete Silvane” a trecut pragul celor douăzeci de ani de apariție neîntreruptă, în care profesionalismul și devotamentul colegiului redacțional și diversitatea scriitorilor și a scrierilor au făcut cunoscută publicația la nivel național. Pentru a marca trecerea la cel de-al doilea deceniu al existenței revistei editate de Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj (CCAJS), sub egida Uniunii Scriitorilor din România (USR), a Consiliului Județean Sălaj, a Primăriei și Consiliului Local al Municipiului Zalău, propunem un scurt periplu în istoria ei.
Revista scriitorilor sălăjeni
Primul număr din seria nouă a revistei „Caiete Silvane” a apărut în februarie 2005, în urma unui protocol de colaborare încheiat între instituțiile administrației publice și de cultură din Zalău. Cristian Contraș (director), Daniel Săuca (redactor-șef), Daniel Hoblea (secretar de redacție), Ileana Petrean-Păușan, Elena Musca (redactori) și Marius Soare (tehnoredactor) au făcut parte din primul colectiv redacțional. „«Caiete Silvane» este o revistă culturală a cărei apariție a avut scopul declarat de a înlesni comunicarea culturală, schimbul de informații și care dorește să găzduiască în filele ei lucrările tuturor celor care agreează filosofia ei”, specifica redacția în editorialul „Pentru un drum lung și drept” (nr. 3/aprilie 2005). De-a lungul activității sale, revista a adus mai aproape scriitori cu viziuni și stiluri diferite, sub deviza „Credem în cultură!”. Revista a fost și va rămâne o platformă și un cadru de afirmare a autorilor sălăjeni cu aptitudini literare și culturale deosebite în domeniile acoperite de conținutul revistei.
În publicația de cultură reprezentativă a Sălajului se regăsesc numele importante locale din domeniile literaturii, istoriei, artelor vizuale, culturii în general. Dintre cei mai activi scriitori din Sălaj care au apărut de-a lungul timpului în revistă îi amintim pe: Daniel Săuca, Viorel Mureșan, Carmen Ardelean, Marin Pop, Marcel Lucaciu, Viorel Tăutan, Imelda Chința, Györfi-Deák György, Alice Valeria Micu, Gheorghe Moga, Simona Ardelean, Lucian Perța, Ioan F. Pop, Ileana Petrean-Păușan, Ion Pițoiu-Dragomir, Silvia Bodea Sălăjan, Simone Györfi, Daniel Mureșan, Dănuț Pop, Camelia Burghele, Teodor Sărăcuț-Comănescu, Carmen Ciumărnean și regretatul Daniel Hoblea. Despre echipa redacțională, reținem mesajul transmis în urmă cu un deceniu de criticul literar Irina Petraș, președinta filialei Cluj a USR: „Caietele Silvane aniversează 10 ani de existență. La apariția numărului 100, remarcam destoinicia și dârzenia cu care echipa coagulează în jurul ei tot ce are mai bun Sălajul cultural, izbutind nu doar să țină pasul cu celelalte bune reviste din țară, dar să și propună ritmuri, teme, perspective de anvergură națională. Stăruitor și consecvent, sunt lansate proiecte pline de substanță, deloc intimidate de obstacolele pe care societatea contemporană le clădește, nesăbuit, în calea tuturor gesturilor culturale. Caietele Silvane sunt, cu fiecare număr, de citit, de privit și de luat aminte. Revista are o ținută sobră și o implicare atât de asiduă în tot mai bogata, mai diversificata viață culturală a Silvaniei, încât este receptată, în mod firesc, ca punct de reper și de stabilitate, ca miez al lucrurilor care contează. Daniel Săuca și Viorel Mureșan, dimpreună cu întreaga echipă, știu nu doar să-și ia în serios misiunea, ci s-o facă într-o manieră atât de convingătoare și de generoasă, încât să acorde importanță vieții culturale transilvane în întregul ei. Să-i dorim viață lungă și tinerețe fără bătrânețe!” (nr. 121/februarie 2015). Pe parcursul apariției sale, în paginile revistei au fost găzduite numeroase lucrări ale artiștilor sălăjeni Gheorghe Ilea, Szabó Vilmos și Flavius Lucăcel. În același timp, revista are și deschideri naționale și internaționale.
Personalități de seamă ale culturii contemporane
În publicația de cultură reprezentativă a Sălajului au semnat, de-a lungul anilor, pe lângă scriitori locali, nume sonore ale culturii românești. În revistă, în perioade diferite, au publicat: Ioan-Aurel Pop, Irina Petraș, Gabriel Chifu, Ana Blandiana, Ion Pop, Octavian Lazăr Cosma, Ion Taloș, Varujan Vosganian, Nicolae Prelipceanu, Ruxandra Cesereanu, Marta Petreu, Mircea Popa, Horia Bădescu, Vasile George Dâncu, Vasile Pușcaș, Ion Mureșan, Radu Țuculescu, Mihai Măniuțiu, Radu Vancu, Ovidiu Pecican, Claudiu Komartin, Cosmin Perța, Ioan Bolovan, Olimpiu Nușfelean, George Vulturescu, Ioan Moldovan, Traian Ștef, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Ioan Stoiciu, Robert Șerban, Andrei Codrescu, Aurel Pantea, Alexandru Vlad, Aurel Sasu, Mircea Petean, Ioan Es. Pop, Alex Ștefănescu, Ioan Pintea, Adrian Popescu, Ioan-Pavel Azap, Ștefan Manasia, Nicolae Coande, Gheorghe Glodeanu, Adrian Lesenciuc, Ștefan Doru Dăncuș, Péter Demény, Gellu Dorian și Ion Bogdan Lefter. Sub egida CCAJS, revista a contribuit la organizarea a numeroase lecturi publice, conferințe și diverse întâlniri literare.
Momente aniversare
În martie 2009 a apărut primul număr festiv al revistei, nr. 50, în care Viorel Tăutan a publicat Indexul bibliografic al materialelor apărute în perioada februarie 2005 – martie 2009. În februarie 2010, revista a aniversat cinci ani de existență. Din februarie 2012, „Caiete Silvane” apare sub egida USR, fiind singura publicație din istoria culturală a Sălajului cu un asemenea „blazon literar”.
Numărul 100 a apărut în mai 2013. Mesajul transmis de Daniel Săuca, redactor-șef al revistei, la numărul centenar, rămâne un reper și un îndemn la continuitate: „Din «mantaua» revistei au ieșit critici literari, destule cărți valoroase, unor scriitori le-am schimbat destinul literar, am editat numeroase suplimente (cel mai recent vizând un experiment etnologic la Aluniș). Și pentru că revista contează, nume mari ale literaturii române actuale au venit în Sălaj pentru lecturi publice, acceptând, fără rețineri, și să publice în coloanele ei. Editarea publicației, din februarie 2012, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, confirmă drumul nostru. Cred în continuare într-o revistă de cultură deschisă spre toate artele și științele vremii, deschidere echilibrată și printr-un dozaj fin între «local» și «național»” (nr. 100/mai 2013). Revista a fost sărbătorită la Cluj-Napoca, la filiala locală a USR, în 22 mai 2013, în cadrul unei manifestări organizate de instituția-gazdă, Institutul Cultural Român, Filiala Transilvania, CCAJS și Editura Eikon.
Al zecelea an de existență a fost marcat în numărul din februarie 2015. La 10 ani de activitate neîntreruptă, revista a fost sărbătorită în 19 martie 2015, la Cluj-Napoca, fiind distinsă de Filiala Cluj a USR cu Diplomă de excelență, „pentru un deceniu de existență tenace, consistentă, exigentă cu sine și cu ceilalți în spațiul culturii române contemporane”.
În 11 mai 2017, în cadrul celei de-a 27-a ediții a Festivalului internațional „Lucian Blaga”, la sediul filialei clujene a USR, a avut loc lansarea antologiei Poeme pentru Caiete Silvane. Volumul a cuprins creații apărute în revistă, la rubrica „Poem/Poeme pentru Caiete Silvane”, în intervalul aprilie 2010 – februarie 2017. În iulie 2017, revista a ajuns la numărul 150.
Cu ocazia împlinirii a 15 ani de existență, în 21 februarie 2020, a avut loc desantul aniversar al redactorilor revistei la sediul filialei USR din orașul de pe Someș. În septembrie 2021, după apariția numărului 200, a fost publicat volumul Caiete Silvane 200. Indice bibliografic. În 2022, articolele și studiile referitoare la fapte, instituții și personalități ale istoriei locale, apărute în revista editată de CCAJS, au fost republicate în volumele Istoria Sălajului în „Caiete Silvane” – articole apărute între anii 2005 și 2021.
Revista este o prezență activă în viața culturală a municipiului Zalău și a județului Sălaj. Pe lângă latura editorială, „Caiete Silvane” a organizat (sub umbrela instituției-mamă) 16 ediții ale Zilelor revistei, prilejuri de desanturi scriitoricești în unități de învățământ sălăjene, lecturi publice, întâlniri cu reprezentanți ai altor reviste de cultură din țară, lansări și prezentări de cărți și reviste și momente artistice. CCAJS acordă premiul revistei „Caiete Silvane” unor personalități de primă mărime pentru întreaga activitate în slujba culturii. Premiul a fost acordat în 2022 profesorului universitar doctor Ion Pop, membru corespondent al Academiei Române, în 2023 poetului, prozatorului și eseistului Horia Bădescu, iar în 2024 istoricului, criticului literar și profesorului universitar doctor Mircea Popa. Periodic revista editează suplimente dedicate unor personalități, evenimente culturale, aniversări sau comemorări.
Douăzeci de ani în douăzeci de fragmente
Revista are rubrici constante de critică literară, recenzii, poezie, istorie, cronică de film, interviuri, malaxor de cărți și reviste culturale. Periodic au fost inserate anchete pe teme de actualitate literară și culturală. În continuare, redăm câteva scurte fragmente din materialele publicate de-a lungul existenței revistei.
I. Gheorghe Ilea – artistul „atins de aripa îngerului” – convorbire realizată de Ileana Petrean-Păușan (nr. 5/iunie 2005)
Ileana Petrean-Păușan: Ce sentiment trăiți când terminați un tablou. Dar când vă despărțiți de lucrările dumneavoastră?
Gheorghe Ilea: Sentimentele diferă de la o lucrare la alta. Sunt cazuri rare când într-adevăr picturile trăiesc, au în ele viață, o parte din viața mea, momente când ești atins de aripa îngerului. Dar sunt foarte rare aceste momente, iar dacă ai fost atins o dată, cauți întreaga viață umbra ei. În rest, sunt cazuri când ești destul de mulțumit de ce ai făcut, sau nemulțumit uneori. Când mă despart de lucrări, tot așa, uneori e greu, alteori mai ușor, de unele nu vreau să mă despart.
II. Viorel Mureșan, Sâmbăta lucrurilor (nr. 17/iunie 2006)
sub pământ par duminicile niște olane roz
puse acolo cu degete fărâmate
sâmbăta de când lucrurile
nu mai au cerul nopții în cap
se spală pe față cu o lumină
de păsări tăiate
tunetul încercuia dealul
precum o eșarfă deasupra vântului
drumul ne era lămurit
de sânge amestecat cu-ntuneric
acum toate perechile de părinți ni se par
ștergători de picioare în fața ușilor
pe masa noastră acoperită cu ziare
soarele se desface ca o ladă de lemn
III. Marcel Lucaciu, Suflete hăituite (nr. 34/noiembrie 2007)
Inepuizabil și vivace, Ion Pițoiu-Dragomir mai semnează încă o carte, un nou roman (Hai-ta, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2007), în care pot fi recunoscute, cu ușurință, vechile sale obsesii: „ciuma roșie”, lagărele cu deținuți politici, Zoria – satul de tip arhaic, demagogia politică, iubirea eterică etc. Nivelul scriiturii păstrează și el aceleași tipare, strecurându-se – subversiv – printre stiluri diverse: un realism liric, repede minat de realismul dur și cenușiu al reiteratelor atrocități (descrise cu lux de amănunte); un registru simbolic, ce alunecă spre grotesc, secondat de o copleșitoare viziune onirică. S-ar părea că politizării excesive ce învăluie societatea noastră precum celebra pâclă de la Vaslui, autorul îi opune o halucinantă poveste de dragoste luminoasă.
IV. Corneliu Coposu, Actualitatea lui Simion Bărnuțiu (nr. 42-43/iulie-august 2008)
Varietatea preocupărilor lui Bărnuțiu ar fi trebuit să se soldeze cu un mozaic desăvârșit de lucrări. În mod uimitor, însă, ele prezintă o unitate reală de gândire, aproape fără echivalent, care atestă universalitatea inteligenței lui, manifestată în corsetul raționalist al unor concepții adânc structurate. Luciditatea spirituală a acestui titan al renașterii românești se datorește geniului său, studiilor temeinice și contactului cu occidentul, care i-a îmbogățit personalitatea.
Meritul de căpetenie al operei lui rezidă în eforturile de aplicare a principiilor filosofico-juridice la realitatea societății românești, a timpului său.
Simion Bărnuțiu a trăit perpendicular pe pământ, depășind viteza pasului domol al generației sale. Prin gândirea lui, care reprezintă o culme de gândire a epocii sale, se poate afirma că și-a devansat, cu o jumătate de secol, contemporanii.
V. Viorel Mureșan, Un coborâtor din cinici (nr. 50/martie 2009)
Ceea ce publică Daniel Hoblea sub denumirea de Gâlceava himerelor (Editura Herald, București, 2008) ține de literatura aforistică. Autorul are o natură confesiv-metafizică, iar când ancorează pe tărâm social, pășește ceva mai puțin hotărât, mai degrabă ezitant (himeric, pentru a nu uita de titlu), abia strunindu-și tensiunea dintre revoltă și smerenie. Substanțiala observație morală din textele acestei cărți ne amintește de sarcasmul și umorul amar al aforismelor lui Georg Christoph Lichtenberg. Scrierea e împărțită în două nu foarte distincte secțiuni, care tematic interferează, stilistic sunt unitare, deosebindu-se doar prin accentul ce, în partea a doua, se deplasează de pe religios, pe subiecte de morală publică.
VI. Poetul Ion Mureșan la „Transilvania culturală”: „Poezia este cea mai credibilă dovadă a existenței lui Dumnezeu” (nr. 70/noiembrie 2010)
Daniel Săuca: O discuție veche, care probabil va continua. Sunt prea puțini poeți buni? Se scrie prea multă poezie? Există prea mulți poeți?
Ion Mureșan: Îți mulțumesc pentru întrebare. Îmi dai ocazia să spun o teorie care îmi place, la care țin foarte mult și de câte ori am ocazia o spun. Niciodată nu sunt poeți prea mulți. Eu nu cred că există inflație de poezie sau inflație de literatură. Eu cred că fiecare poet este foarte important. Chiar dacă el are cititori și e cunoscut pe strada lui. Dacă e cunoscut în orașul lui, în cartierul lui, dacă este cunoscut în Transilvania, e foarte, foarte important. Chiar poetul de pe strada mea, poetul de pe scara mea este foarte important. Eu cred că la fel cum organismul omenesc când apare o infecție, secretă anticorpi, sunt acele leucocite care se adună, înconjoară infecția și o neutralizează, la fel o societate bolnavă – iar societatea românească nu putem s-o suspectăm de prea multă sănătate la ora asta – secretă poeți. Poeții sunt acele leucocite, acei anticorpi care înconjoară gândul rău, mizeria, exprimarea vulgară. Chiar dacă scrie câteva poeme și le citește în apartamentul lui, într-un grup de prieteni. Eu cred că este foarte, foarte important lucrul fiecărei leucocite, fiecărui anticorp care este Poetul. Niciodată nu va exista inflație de poezie.
VII. Gabriel Chifu, O muzică doar pentru mine (nr. 82/noiembrie 2011)
Am început să aud o muzică pe care nimeni n-o mai aude.
Când mă aștept mai puțin
îmi răsună în urechi, încântătoare.
Mă enervează că nimeni altcineva nu aude
muzica asta care atât de clar, hipnotic răsună
și care pe mine mă răscolește,
tocmai pe mine care
n-am ureche muzicală.
Muzica asta mă ia cu asalt, intră în mine
așa cum intră în casă apa,
de neoprit, la inundații,
dau s-o îndepărtez prostește strângând-o în diverse vase,
dar pricep că nu am nicio șansă,
și în orice caz nu așa am să scap de ea.
În melodia asta disting voci omenești,
pe-a mamei, cum suspină stins,
pe-a tatei, care se arată dezamăgit văzând
ce s-a ales de mine,
pe-a Anei, pe-a Ilenei, care în versuri fără rime
atâtea au să-mi reproșeze.
Mă mir că numai eu aud muzica asta
și mă mir că mă înrobește în asemenea hal.
O aud neîncetat și mă țin după ea,
cum se ține rugăciunea după buzele credinciosului.
Nu înțeleg încotro mă poartă.
De la un moment dat
nici nu mai e nevoie să-nțeleg: mă mișc în ea,
sunt în ea și ea e-n mine.
Muzica asta e chiar mormântul.
VIII. Ana Blandiana, Vânătoare în timp (nr. 89/iunie 2012)
Simt că sunt pradă,
Dar nu știu cui,
Căci aripa și gheara ce coboară asupra mea,
Înlănțuindu-mă cu umbra
Mult înainte de a mă atinge,
N-au nume,
Doar răcoarea le desenează-n aer
Amenințarea care se apropie
Cu voluptatea crudă a lentorii.
Știu că salvarea e exclusă, dar
Nu știu ce-ar însemna salvarea.
De-ncerc să fug, umbra și ea se mută,
Mulându-se pe orizontul meu ca norii,
Feroce și aproape protectoare-n grija
De-a nu mă pierde, pradă altcuiva.
În așteptare, confundând fiorii,
Spaima se-amestecă plăcut cu taina
A cărei dezlegare mi-e destin:
Am de trăit până găsesc răspunsul
Un timp egal cu timpul vânătorii
În care știu că-s prada, cel puțin.
IX. Marin Pop, O zi din viața lui Iuliu Maniu descrisă de Corneliu Coposu (nr. 96/ianuarie 2013)
Corneliu Coposu ne oferă, cu lux de amănunte, metoda de lucru și comportamentul marelui om politic. Imaginea care transpare din declarație este aceea a unui om simplu, de o modestie rară. De asemenea, cu o putere de muncă ieșită din comun, deși se găsea la venerabila vârstă de 73-74 ani. Avea, însă, principii și reguli spartane, pe care le respecta cu strictețe și le impunea, fără a o cere neapărat, și celor din jurul său. (…) Corneliu Coposu descrie și modul cum își redacta Iuliu Maniu corespondența sau lucrările personale. El spune că nimeni nu avea dreptul să le vadă, în afară de dactilografi, până în momentul când textul era definitivat și corectat. Nu aveau voie să le vadă nici măcar fruntașii marcanți ai PNȚ. Aceleași reguli stricte impunea și translatorilor pe care-i folosea în cadrul întrunirilor cu diplomații străini. Existau și lucrări de corespondență pe care le dicta dactilografilor sau secretarilor, printre ei și lui Corneliu Coposu, dar condiția era aceeași, și anume să nu arate textul nimănui până în momentul definitivării lui.
X. Alex Ștefănescu, De ce nu înțeleg unii oamenii literatura (nr. 117/octombrie 2014)
Unii oameni nu înțeleg literatura pentru că o citesc greșit. Așteaptă de la ea altceva decât ar trebui să aștepte. Și, citind-o, se simt dezamăgiți. Chiar și whiskyul cel mai bun din lume ți se pare oribil dacă duci paharul la gură crezând că ai în el ceai. Studiile științifice, articolele de ziar, comunicatele oficiale etc. transmit informații. Literatura are altă finalitate: transmite (sau provoacă) emoții (emoții – în sensul larg al cuvântului: bucurie, entuziasm, deznădejde, veselie, melancolie). Dacă citim un text non-fiction ca pe unul literar, ni se pare prea arid. Dacă citim un text literar ca pe unul non-fiction, ni se pare imprecis sau neverosimil. În ambele situații, ne simțim dezamăgiți. Și aceasta, numai din cauza unei erori de situare față de textul citit.
XI. Octavian Lazăr Cosma, Ioan Ardeleanu Senior – Efigii sentimentale (nr. 130/noiembrie 2015)
Cu certitudine, urmare a perseverentelor incursiuni documentare, suntem îndrituiți să afirmăm că, Ioan Ardeleanu Senior (1908-1974) este istoricul sălăjean cu cea mai proeminentă vizibilitate în anii interbelici, etalând o selectă rază de cercetare și implicare în decriptarea luptelor pentru atestarea românilor ardeleni. Pe parcursul întregii sale vieți, odată cu adjudecarea statutului de învățător, a alternat cu pasiunea de investigator al trecutului, afișând probabil, cea mai intensă perioadă în această direcție, cu punctul de maximă solicitare în timpul refugiului, când a avut șansa de a petrece ceasuri nenumărate în înzestrata bibliotecă centrală-mitropolitană din Blaj, fiind exonerat de la catedră, anii 1942-1944. Și, spre meritul său, a exhibat observația pertinentă, dublată de intuiția cititului printre rânduri, astfel că, din start, nu s-a mulțumit doar să parcurgă și să caute, de vreme ce, materialele descoperite le-a transgresat în fișe bibliografice, în dosare încărcate cu documente, necesare viitoarelor studii.
XII. Irina Petraș, „Cititul e cea mai bună și mai potrivită mie metodă de situare în lume” – răspuns la ancheta „Caiete Silvane”: Ce (mai) citiți? De ce/cum? (nr. 139-140/august-septembrie 2016)
De ce și cum: Mă consider Cititoare de meserie – citesc de 65 de ani! Am descoperit curând că cititul e cea mai bună și mai potrivită mie metodă de situare în lume, de reconstituire a adevăratului plan al locului meu limitat. Citind, deveneam, încet-încet, cea care știe, adică un ins mai greu de amăgit. Lectura era/este un fel de ieșire din hotare pentru o mai bună, lucidă re-așezare între limite. Îmi place să citesc în singurătate, înconjurată de o lume atenuată și prietenoasă: în grădină, sub un soare orbitor strecurat prin țesătura pălăriei de paie, în camera mea, cu obloanele trase cât să pătrundă o jumătate de lume și de zi, să mă simt departe și aproape în același timp; în marile și tăcutele săli de lectură, în foșnet complice de file întoarse. De ani buni, în fotoliul meu „celebru” în care mă culcușesc cu o carte în mână, iar verile, în loggia plină de flori, cu vedere spre dealurile Clujului. E în toate aceeași închidere-deschisă pe care o pot adopta ca descriere succintă a relației mele cu lumea. Ce (mai) citesc: Există autori pe care îi caut și-i recitesc oricând: Bachelard, Baudrillard, Barthes, Marcel Moreau, Alain Bosquet, Umberto Eco, Italo Calvino, Ortega y Gasset, Laurent Jenny, Pascal Bruckner, Lorenzo Renzi, Michel Onfray, Corrado Bologna, Stephen Hawking, Richard Dawkins; dar și Noica, Cioran, Liiceanu, Radu Cosașu.
XIII. Ioan-Aurel Pop, Identitatea și unitatea românilor – conținut, vechime, forme de manifestare (nr. 145/februarie 2017)
Unirea politică a românilor, înfăptuită relativ târziu, a fost precedată de o unire culturală și intelectuală, prezentă – cum a spus poetul – „în cuget și simțiri”, iar această unire spirituală timpurie s-a datorat vechii identități etnice făurite încă din Evul Mediu în mințile românilor, ale unora dintre români. Acest fapt este o simplă constatare și nu are în el nimic spectacular, dar unii contemporani continuă cu obstinație să nu-l accepte. Un motiv al acestei respingeri se bazează pe o prejudecată răspândită: dacă statul român unitar este relativ tânăr, acesta născându-se abia între 1859-1918, atunci și identitatea etnică/națională trebuie să fie de dată recentă. Or, identitatea se manifestă independent de statul național unitar și cu mult înainte, chiar de la finalul etnogenezei, de când străinii îi remarcă pe români că există și de când românii se numesc pe sine români.
XIV. Vasile Pușcaș, Iuliu Maniu și generația „Datoriei vieții noastre” (nr. 160/mai 2018)
Iuliu Maniu a aparținut unei generații de oameni politici și de cultură, din primele decenii ale secolului trecut, care nu doar vorbea despre „Datoria vieții noastre”, ci, așa cum o demonstra chiar marele cărturar Vasile Pârvan, a dovedit că avea viziune, voință și mijloace de a face nu doar România Mare, dar și să înfăptuiască în țara noastră o civilizație inspirată de/și asemuită celei occidentale. Acelei generații de „Înfăptuitori”, cum ar zice Nicolae Iorga, i s-a mai spus și Generația Marii Uniri. Care a reușit o realizare cu adevărat istorică, pe care contemporanii și urmașii lor au judecat-o adesea conjunctural. Poate că ar fi cazul ca acum, la celebrarea Centenarului Marii Uniri/României Mari, cetățenii României de azi să recunoască și să aprecieze faptul că au primit de la înfăptuitorii de acum un veac, reprezentați cu mare distincție de Iuliu Maniu, nu doar o Țară, ci și misiunea/datoria de a crea o civilizație și cultură românească organic integrată în civilizația și cultura europeană, în cele mai înaintate realizări ale omenirii.
XV. Carmen Ardelean, Feerii transilvane (nr. 168/ianuarie 2019)
Cel mai recent roman publicat de Radu Țuculescu, cu un an și ceva înainte de aniversarea a 70 de ani de viață, în 1 ianuarie 2019, a reconturat, cu fiecare pagină, portretul pe care, involuntar, i l-am conturat autorului, după cele câteva întâlniri culturale organizate cu ocazia Zilelor revistei „Caiete Silvane” sau de către Filiala Cluj a USR. Nonconformist, dinamic, cu un umor contagios, cu o atitudine degajată, dar elegantă, cu o nevoie de continuă schimbare de decor, cu o superioritate dată de împăcarea cu toate cele trecătoare, neînsemnate ale lumii, acompaniate, fericit, de un șarm nejucat, autentic, sunt deopotrivă autorul și personajele sale din „Măcelăria Kennedy”, roman apărut la Polirom, în seria fiction Ltd, subintitulat efectele tandre ale încălzirii globale.
Un elogiu adus nebuniei contemporane, o lume ce amintește când de opera bufă, când de un poemation eroi-comico-satiric, se conturează în toposul simbolic Luna de Jos, în care locuiesc sau ajung, pe parcursul a trei zile și două nopți, figuri caragialești sau borgesiene, indivizi banali sau sofisticați, măcinați de orgolii sau de ambiții, cu simț artistic manifestat în cele mai variate domenii, cu vieți personale aflate sub semnul ratării, dar cu „roți de rezervă” sau existențe surogat.
XVI. 20 de ani de la moartea poetului Ioan Alexandru. Un dialog cu Ion Pop realizat de Vasile George Dâncu (nr. 188/septembrie 2020)
Vasile George Dâncu: Care a fost contribuția lui Ioan Alexandru la cultura română?
Ion Pop: E o întrebare la care e și ușor și greu de răspuns. Ușor, fiindcă numele lui Ioan Alexandru cred că e definitiv înscris printre cele mai proeminente ale generației sale lirice, iar contribuțiile lui la „cultura” acestui fragment de timp nu se reduc la scrisul poetic, altminteri foarte bogat. Ioan Alexandru a publicat și un număr important de texte cu caracter programatic, de atitudine civică, de promotor al revalorificării „izvoarelor” tradiționale ale spiritualității naționale. Provenind el însuși din lumea țărănească, a rămas profund marcat de modul de existență tradițional, cu conștiința destul de limpede a confruntărilor și tensiunilor cu noua civilizație ce marginaliza, oarecum prin forța lucrurilor, acest univers „conservator”, pe cale – de altminteri – de a se altera grav în noile contexte. A luat deci atitudini de apărare a acestui depozit imemorial al tiparelor satului românesc pe care-l simțea periclitat, cu un fel de idealism neoromantic „herderian”, căutând să recupereze și să reafirme cât a putut mai bine și mai ferm încrederea în valorile transmise de înaintași. Acest „idealism” era, de fapt, mai curând unul al angajării pozitive și cumva optimiste în acest efort de recuperare, căci omul de cultură Ioan Alexandru era de fapt deplin conștient că o reală întoarcere spre filonul tradițional țărănesc nu mai era deplin posibilă. De aici, un anume dramatism, un patetism al textelor sale referitoare la lumea din care își trăgea rădăcinile.
XVII. Daniel Săuca, Pe fereastră – Despre expoziția „Curierul timpului” de Flavius Lucăcel (nr. 199/august 2021)
Pe fereastră te poți uita la lume. Din casă. Pe fereastră te poți uita și în casă. Din lume. Proiectul lui Flavius Lucăcel ne propune o fereastră-oglindă. Dar și o fereastră-tablou. O oglindă dramatică, tristă și veselă, a unei lumi care nu mai există decât în casă. O lume care, de fapt, nu prea mai există. Decât în amintirile unor bătrâni, uitați de lume. Nici în Alunișul Sălajului atât de drag pictorului. Pe această fereastră și muzeu sentimental te poți uita și din afara casei, dar parcă artistul ne îmbie să ne uităm din casă. Să ne aducem aminte de lumea modestă dar înălțătoare a satului românesc, de obiectele casnice ori ceremoniale cu care țăranul și-a petrecut trecerea prin lume. Tabloul-fereastră poate fi și „opac”, rod al celebrei autonomii a esteticului, zăgaz între lumi interioare și lumi exterioare, între cosmos și microcosmosuri, între lumină și întuneric. Flavius Lucăcel, cred, susține mai degrabă o „înălțare” a ferestrei, chiar „plină” de rememorări ale unui trecut fizic, o salvare, fie și patetică, a unei lumi care, cum spuneam, nu prea mai există. Nu prea mai există nici fereastra mică dublă, specifică caselor vechi, nu prea mai există nici tradiționalele case vechi, nici țărani. Există, poate, țărani care nu au ajuns orășeni sau orășeni care nu au devenit țărani. Ici, colo, mai găsești case vechi în care mai există o închipuită expoziție cu lădoaie și perini… Țăranul Flavius Lucăcel, până la urmă, ca un găzdăgoi, scoate pe fereastră averea, zestrea satului de odinioară, să o vadă lumea de azi, lume care și-a pierdut și deprinderea de a privi pe fereastră. Să se uite, adică, în oglindă. Să-și rememoreze nemurirea.
XVIII. Gheorghe Moga, A (se) epuiza (nr. 205/februarie 2022)
Verbul neologic a (se) epuiza este un împrumut din limba franceză. Față de alte verbe formate cu sufixul –iza, ușor de analizat de vorbitori (a actualiza, a canaliza, a localiza), fiindcă sunt derivate de la cuvinte cunoscute de aceștia, verbul a epuiza este „motivat” doar în limba din care provine, însemnând etimologic „a scoate (toată) apa din fântână”. Etimonul termenului francez este lat. puteus care avea mai multe sensuri: „groapă săpată, puț de mină, fântână, hrubă, închisoare pentru sclavi”. Profesorul Gheorghe Guțu, în bogatul său Dicționar latin-român, ilustrează și un sens figurat al termenului cu un enunț din Plautus: haec res apud summum puteum geritur, „această afacere e pe marginea puțului”, altfel spus, „e în primejdie”. În franceză, verbul este un derivat cu prefixul e– care indică, în acest caz, o mișcare din interior spre afară. Cea mai apropiată „rudă” a verbului a (se) epuiza în românește este substantivul puț, de genul neutru.
XIX. Menuț Maximinian, Limba noastră-i limba noastră (nr. 219/aprilie 2023)
Irina Petraș ia personaje din operele scriitorilor clasici, le pune în fața provocărilor actuale, constatând că, de multe ori, acestea nu doar că se adaptează, ci se simt foarte bine, așa cum sunt avarul sau mizantropul lui Caragiale. Irina Petraș vorbește despre stările sufletești ale personajelor, așezându-le împreună din vremi și din teritorii diferite, dându-le posibilitatea de a dialoga, de a-și expune propriul univers. „Poate că un ocol, măcar săptămânal, prin marile cărți ale literaturii române ne-ar putea ajuta să ne regăsim vocea. Cuvintele potrivite au forță și rostul lor este să pună în mișcare”, spune Irina Petraș, care nu crede în cititorii de duminică, ci în cei care sunt constanți în lecturile lor.
Așa cum am comentat din cărțile în care cuvintele etnologice prezintă lumea viselor, da, și din această carte de eseuri (Efectul de crepuscul – n.r.) se pot extrage anumite subiecte care vorbesc despre sau descriu viața aceasta pornită de la rădăcinile neamului.
XX. Mircea Popa, Interviu cu Ion Taloș (IV): „Cercetarea culturii populare este o știință de excepțională valoare, încă nerecunoscută integral, între științele despre om” (nr. 237/octombrie 2024)
Ion Taloș: S-ar putea, în fine, că nu știm cum trebuie să câștigăm încrederea străinătății sau, poate, simplul fapt că Dacia a rămas izolată de restul romanității făcea de necrezut opinia corectă a atâtor autori români și străini; era oarecum de necrezut că la atâta distanță de restul popoarelor romanice există, totuși, o lume care descinde din Traian și vorbește o limbă asemănătoare cu italiana, franceza, spaniola sau portugheza. Studiile de limbă și cele referitoare la oralitate demonstrează însă că distanța care ne desparte de popoarele romanice occidentale a jucat un rol mult mai redus în evoluția românilor decât și-au imaginat mulți autori. Trebuie precizat totodată că dacă includerea limbii române între limbile surori a adus servicii excepționale romanisticii, cercetarea folclorului nostru în perimetru romanic contribuie la clarificarea unor motive obscure din folclorul sau chiar din literatura scrisă a popoarelor romanice occidentale.
+ There are no comments
Add yours