Zeii cazanelor
În Ţara Silvaniei toamna-i albastră,
aşa cum e-n ceruri e şi pe pământ,
butoaie de rouă-s pe ţarina noastră,
căci bruma n-a spus încă primul cuvânt.
Vin zeii cazanelor, roşi ca arama,
pe frânghii de iederă curg nemiloşi.
În Ţara Silvaniei veche e vama
pe apa de foc şi pe vin, ce coloşi
de prune se mistuie-n vase, ce lemne
mustesc de al cărnii de aur parfum,
aghiazma se fierbe din fructe şi semne
rămase în foc, descifrate în scrum.
Şi vânătă-i toamna de-a prunelor piele,
duios elixir de uitări distilat.
Aici poţi s-auzi prin livezi albe iele
ce caută-n crengi prunci cu sâmburi, bogat
cadou din albastrul şi vânătul tandru,
chiar iernii rămasă în frigul cel gol.
În loc de zăpadă, un vin flăcăiandru,
pălinca cea galbenă, dăm noi obol
de sufletul lor, dragi pierduţi printre vise,
de dorul de-a fi lângă noi înc-o dat’.
Lăsăm din pahare şi din sticle deschise
un strop, mântuirii îi dăm un mandat.
Pun zeii cazanelor lemne sub focuri,
albastrele prune silvane se frâng,
pălincă torn, plâng în o mie de locuri,
cu tine vreau, tată, să beau într-un crâng
în Ţara Silvaniei coaptă-n butoaie,
cu pruni şi cu vie, uitate-n Sălaj,
să scriu despre zei şi cazane în ploaie.
S-o mângâi pe mama, să aibă curaj.
+ There are no comments
Add yours