Vortex și nerușinarea obiectelor

Dacă vreți să fiți izbiți de limitele umane, mergeți la cinema la filmul Vortex (2021) de Gaspar Noé. Dacă nu doriți să aveți coșmaruri, mai bine nu. Sau vedeți-l, ca să apreciați fiecare strop de sănătate, în stil carpe diem. De ce a ales Noé să realizeze un film despre finalul vieții, despre degradarea fizică și psihică, atunci când limbajul își pierde sensul? După filmele sale Ireversibil, Climax, Enter the Void, n-am fi crezut, desigur, dar regizorul a fost marcat de unele experiențe personale: demența mamei sale, plus faptul că el a suferit în 2020 o hemoragie cerebrală. Ce înseamnă vortex? Un vârtej, o spirală implacabilă a timpului.

Ecranul e împărțit în două. Casa cuplului, ca o cușcă aurită. Bătrâni. Înconjurați de obiecte-amintiri, cărți, mobile… El: cinefil, teoretician de film. Ea: psihanalistă, atinsă acum de boala Alzheimer. Decrepitudine. Mărșăluire incertă prin camere. Acțiuni paralele în cele două jumătăți de ecran, care seamănă cu două ferestre. Uneori aceeași secvență e văzută din unghiuri diferite. Soțul e interpretat de Dario Argento (cineast de 82 de ani… s-a lăsat greu convins să joace rolul, dar regizorul i-a mărturisit că a scris scenariul pentru el). Françoise Lebrun e soția (a jucat în filmul lui Jean Eustache – La maman et la putain). Excepțională în rol!

Spațiul se îngustează, casa devine labirint. Apropierea morții iminente. Oglinda. Infarct. Horcăieli. Totul iradiază anxietate. Ești prins acolo în colivie… îți vine rândul… Reflectez: ce mici suntem și câte vanități ne doboară. Memento mori. Deodată, o jumătate a ecranului e goală. Înțelegem. Dispariția. Ne amintim și de filmul Amour,dar în Vortex avem de-a face cu un anticalofilism feroce. La început cântă Françoise Hardy celebrul „Mon amie la rose”. Efemerul trandafir.

Gata… ei nu mai există, apartamentul e gol. Filmat obsesiv. Obiectele nerușinate sunt la locul lor, impasibile. Ele durează. Mă enervez și zic obiectelor: acoperi-v-ar apa lui Tarkovski! Îmi propun să mai arunc câte ceva din casă. Zice Poe: „Viața e un vis în vis”. Atunci… carpe diem, că vine tragedia bătrâneții, cu singurătate, spaimă și așteptarea finalului atroce. Agonia și pierderea lucidității. Devii o povară pentru ceilalți. Ecranul e împărțit: ei nu vor mai fi uniți. El e puțin egoist, vrea să termine o carte, nu se ocupă de soție. Lentoarea filmului e justificată stilistic, în perfect acord cu tema. Și ceea ce mi se pare important: filmul nu e didactic. E un subtil semnal de alarmă, printre zgomotele nocive ale cotidianului inconștient.