Dis-de-dimineață. Gara doarme încă. Ultimul tren a trecut cu câteva ore în urmă, fără să oprească. Era un accelerat, nu-i de nasul lui gara mică, aproape uitată de vreme. Un bărbat își croiește drum, târând o scară ce lasă urme pe prundiș. După el, încă două umbre de oameni. Nu catadicsesc să ajute, ei sunt meșterii ceasornicari. Bărbatul proptește scara de peretele clădirii și apoi se urcă dibaci, treaptă cu treaptă, până sub streașina de unde atârnă un ceas uriaș, cu acele oprite, cel mic la cifra 12, cel mare, la cifra 6. De multe zile timpul stă pe loc, derutând călătorii. Bine că nu s-a produs vreo catastrofă: să deraieze trenuri, să adoarmă călătorii în sala de așteptare, să plece șeful gării în vacanța pe care o așteaptă fără speranța că va veni cândva. Dar acum, iată, echipa chemată să rezolve problema a sosit. Primul muncitor desface printr-o rotire sticla ce acoperă cadranul, apoi coboară cu grijă, puțin dezamăgit de rugina pe care a zărit-o pe axul ceasului. Urcă voinicește primul meșter, șterge cu atenție brațele înțepenite, unul în sus, altul în jos, deșurubează, unge cu vaselină axul, înșurubează la loc acele îmbătrânite. Nimic, niciun efect. Coboară cu greu. Urcă și cel de-al treilea trimis, dă un bobârnac cadranului, speriat de moarte. Șocul trezește din somn ceasul adormit, asemenea unui pacient scos din stop cardiac printr-un șoc electric. Ticăitul se aude din nou. Victorie!
Acele ceasornicului și-au reluat truda, au făcut rocada; cel mic arată cifra 6, iar cel mare, cifra 12. Pare că lumea s-a dat peste cap, ca în poveste. Gara își reia vibrația, animația începe, viața continuă. Peronul se umple de pași grăbiți, sunete înfundate de trollere târâte pe pavaj, rumoare, glasuri amestecate, tonalități groase, răgușite, subțiri, pițigăiate, ascuțite, ciripit de rândunele din cuiburi mici, rotunde. Împiegatul salută vesel câte un călător pe care îl cunoaște. Șeful gării își umflă pieptul când iese cu emfază să întâmpine primul tren. Ochiul ceasornicului veghează de sus, implacabil. Secundarul saltă, minutarul jubilează.
Un cuplu tânăr se ivește la colțul clădirii. Înaintează cu rucsacurile doldora în spate, ca niște melci uriași. Începe vacanța? Nu prea s-ar zice. Sunt timorați fiindcă pleacă spre orașul vecin, la aeroportul cel mai apropiat, unde se vor îmbarca pentru primul lor zbor într-un avion low cost, spre o destinație identificată pe hartă, într-o țară străină, prietenoasă sau ostilă, după cum le-o fi norocul. Nu-i conduce nimeni, nu i-a încurajat nimeni din familie s-o facă, au luat decizia în pripă, să nu aibă timp să se răzgândească. Acele ceasornicului, gânditoare, stau ca într-o balanță, unul la cifra 9, celălalt la cifra 3. Tinerii urcă în tren grăbiți, fără a privi în urmă. Se vor întoarce la anul, obosiți, învinși, sau peste mulți ani, glorioși, în mașina lor nou-nouță, cu poveștile lor de viață luminoasă, împliniri profesionale, bani mulți în conturi, dar, în ambele cazuri, cu riduri adânci brăzdate pe frunte și în suflet cu visuri obosite…
Din sala de așteptare se aud glasuri și râsete. O mamă își mângâie cu blândețe bebelușul învelit în păturică, asemenea unei sărmăluțe. În jurul ei, trei copilași, fiecare mai înalt cu un lat de palmă decât celălalt. Fetița seamănă de pe acum cu mama ei. Ușa sălii de așteptare se deschide din nou, intră tata, cu bagaje multe și grele în mâini și în spate. Fetița își ia în serios menirea de soră mai mare. Îi aranjează mai bine căciulița bebelușului, să nu-l tragă curentul. Bebelușul doarme și visează un înger. Ceilalți doi frățiori se joacă, alergând printre scaune și bagaje. Când se prind unul pe altul, se strâng în brațe și râd în hohote. Cel mic se trezește dintr-odată, gângurește fără să știe de ce și pentru cine e semnalul său gutural. Se anunță sosirea trenului. Familia numeroasă o ia la goană spre ușă. Pe peron se aliniază și se prind de mâini, să nu se piardă, să nu se sperie cei mici de vuietul și goana trenului care sosește în stație. Ceasul îi privește de sus, cu blândețe. Ar vrea să le trimită un pupic dulce, își ridică brațele, le ține ridicate, unul la cifra 10, celălalt la cifra 2, în semn de „La revedere!” Știe un secret pe care ar dori să nu-l divulge, doar-doar ar putea îmblânzi soarta. Călătorii aceștia nu vor reveni împreună niciodată, doar unul câte unul, peste zeci și zeci de ani… Îi așteaptă multe încercări, călătorii, gări, întâlniri, despărțiri. Vise frumoase de copil, visuri obosite, de oameni mari…
Pe banca din fața gării stă gârbovit un om în vârstă. Pare a fi un cerșetor, dar nu cere nimănui nimic. Doar privește în gol oamenii care vin și pleacă, trenurile care șuieră și trec. La picioarele lui s-a aciuat de-o vreme un câine lățos. Privirea lui seamănă cu cea a bătrânului. Nu știe niciunul ce înseamnă acasă, gara a devenit adăpostul lor. Călătorii își feresc privirea de tablouri patetice, refuză să vadă realitatea. Câte unul, mai îngăduitor și mai bun la suflet, îi aruncă grăbit o coajă de pâine cățelului. Bătrânului nu i se oferă nimic. Partea lui e în altă parte, acolo va ajunge curând, fără să se urce în vreun tren. Ceasul gării își duce, de milă și durere, mâinile la ochi. E ora 11 și 5 minute. A văzut destul… Vieți obosite…
Anunțul făcut de șeful gării nu bucură pe nimeni. Trenul de la ora trei va avea o întârziere de cel puțin 15 minute. Călătorii se așează resemnați pe locurile găsite goale în sala de așteptare, la răcoare… Un tânăr frumos, îmbrăcat și pieptănat cu grijă, ține în mână, cu multă atenție, un buchet de trandafiri roșii. Măsoară cu pași egali, de-a lungul și de-a latul, peronul rămas pustiu. Se vede cât este de preocupat, îngândurat și totuși visător, cu speranța mijind în inimă, sub cămașa albă. Dacă inima lui s-ar putea vedea, ar fi ca unul dintre trandafirii strânși în buchet. Trenul va avea o întârziere de o jumătate de oră… Tânărul își întețește ritmul pașilor. E soarele mai arzător, e dorința mai arzătoare? Ceasul privește de sus și nu poate să-l ajute cu nimic. Trece jumătatea de oră. Peronul e tot pustiu. Într-un târziu, se aude un șuierat glorios. Ceasul ticăie cu mai mult elan. Se pare că trenul va intra peste câteva secunde în gară. Și așa și este. Ușile vagoanelor se deschid. Câțiva călători coboară plictisiți. Aerul e în flăcări. Tânărul își plimbă privirea de-a lungul șirului de vagoane. Nimeni, nimic… Ceasul ar vrea să-l consoleze, dar nu știe cum. Trenul pornește încet, din nou. Tânărul mai ține în mâinile împreunate a rugă buchetul de trandafiri ofiliți. Ceasul își trimite tic-tacul oftat în urma trenului istovit.
Se înserează. Peronul gării se golește treptat. Au mai rămas două femei pe banca din stânga, partea inimii. Poartă haine cernite. Vorbesc în șoaptă, nu se poate desluși ce spun, dar mimica le trădează. Fiecare se străduiește să-și ascundă tulburarea, să-și mascheze durerea din suflet, în spatele unui surâs forțat. Liniile feței, ochii, forma buzelor sunt aproape identice, atâta doar că una dintre femei are riduri mai multe pe frunte, la colțul ochilor și o culoare mai pământie. Ceasul oftează la răstimpuri. Trenul de seară sosește cu luminile aprinse deja în compartimente. Cele două femei se îmbrățișează lung, cu tandrețe. Cea tânără urcă șovăielnic, treaptă cu treaptă, în primul vagon. Chipul îi strălucește pentru câteva secunde în lumina de neon. Din ochii înroșiți alunecă o lacrimă pe obraz. În sufletul femeii rămase pe peron îngenunchează o dorință, un vis ostenit. Ar vrea s-o însoțească pe călătoare, să urce și ea, măcar în ultimul vagon. Dar nu e timp de negocieri, viața își alege călătorii și calea de urmat. Femeia în vârstă se întoarce resemnată spre casa ei pustie. N-are putere să-și șteargă lacrimile care curg asemenea unui torent. Le lasă acolo și își potrivește mersul greoi cu bătaia tot mai înceată a ceasului. Nu face mai mult de șase pași, se poticnește, înclinându-se spre țărână. Timpul se topește în umbra serii mohorâte. Ceasul își contenește bătaia ritmică, brațele neputincioase rămân înghețate la cifra 7 și la cifra 5. Poate până mâine, poate până peste o săptămână. Cine știe!? Poate pentru o veșnicie…
* Text citit în cadrul ședinței de Cenaclul „Silvania”, din data de 19 martie 2026.
