Există multe moduri de a petrece șirul lung al sărbătorilor de iarnă. Fără a leza pe cei care aleg petrecerile zgomotoase, consider că retragerea în universul ficțional e unul dintre modurile agreabile de a face numărătoarea inversă la cumpăna dintre ani. Eu îndrăznesc s-o numesc „retragere cu torțe”, și cu asta sper că am stârnit adeziunea celor din cluburile de lectură.
Cărțile publicate la Editura Humanitas în anul care tocmai s-a încheiat sunt captivante și satisfac orizontul de așteptare al unui număr impresionant de cititori. De data aceasta mă opresc la o carte din seria „Străbătând secolele”, a inegalabilului scriitor Eric-Emmanuel Schmitt, volumele acestui ciclu, deja publicate, fiind: I. „Paradisuri pierdute”; II. „Poarta Cerului”; III. „Cerul întunecat”; IV. „Lumina fericirii”.
Proiectul îndrăzneț al scriitorului francez, cu doctorat în filozofie, onorat cu peste 20 de premii și distincții literare pentru cărțile sale traduse în peste 40 de limbi, urmărește un traseu care traversează milenii și explorează vechile civilizații. Cele opt volume preconizate ilustrează într-o formulă captivantă istoria omenirii. Intenția autorului pare o dovadă de ambiție personală și un proiect greu de imaginat în epoca noastră grăbită, cu apetit pentru proza scurtă. „Lire magazine” subliniază acest fapt, alături de aprecierea sinceră, la apariția volumului IV: „Un pariu nebunesc? La jumătatea călătoriei, îndoielile s-au risipit și neîncrederea inițială, dacă a existat, a făcut loc unei mari admirații.”
Volumul IV, „Lumina fericirii”, apărut la Paris în 2024, este tradus de Doru Mareș și lansat la București, în 2025. După ani de rătăcire în timp, cei doi protagoniști ai seriei, Noam și Noura, descind în leagănul civilizației, Grecia, cu cinci secole înaintea erei noastre. Firul narativ surprinde câteva momente-cheie. Mai întâi, popasul la Lesbos, prilej de a o cunoaște pe celebra Sappho, poeta care povestea lumii prin propria simțire, în contrast cu filonul epic al lui Homer și Hesiod, fiind astfel, „cea care a inventat lirismul”. O profeție tulbure a Oracolului din Delphi marchează destinul eroului rătăcitor în timp; urmează răstimpul petrecut la Atena și, în cele din urmă, retragerea în Insula Thera. În aceste împrejurări, Noam ipostaziază tipologii umane înscrise în viața cotidiană și în istorie. Ca medic îl cunoaște pe Hipocrate, ca atlet triumfă la Jocurile Olimpice, ca aspirant la cetățenia ateniană și admirator al primei forme de democrație îi întâlnește pe marele strateg Pericle, pe frumosul și controversatul Alcibiade.
Aflat la picioarele statuilor zeilor de pe Acropole, Noam este mut de uimire; la Olympia, în momentul deschiderii jocurilor, îl copleșește statuia lui Zeus: „Bijuterie monumentală din aur și fildeș… Capul încoronat cu ramuri ajungea până la tavan. Ca strivit, m-am văzut mai mic decât piciorul său încălțat cu sandale de aur” (p. 213). În alte momente, memorabil descrise, asistă la seria de spectacole desfășurate grandios la Teatrul lui Dionysos: „Cred că m-am îndrăgostit pe loc de această artă. Lumea invizibilă întâlnise vizibilul. Timpul fusese reinventat într-un spațiu transfigurat” (p. 305). Descoperă forța tragediei, care „scoate la iveală cu claritate aspectul conflictual al existenței” (p. 302), înțelege măreția speciei literare cultivate de Eschil, Sofocle, Euripide: „Fremătând, tocmai descoperisem tragedia, această invenție a grecilor care, până în ziua de azi, mi se pare că reprezintă culmea inteligenței… Tragedia creează o înțelegere emoțională a unor probleme pregnant intelectuale” (p. 326).
O altă experiență notabilă îi este rezervată în spațiul cunoașterii atunci când viețuiește în preajma lui Socrate și apoi frecventează Academia lui Platon, descoperind astfel subtilitățile filozofiei: „Platon moștenise de la Socrate plăcerea de a da atenție opiniilor care i le puneau pe ale sale sub semnul întrebării” (p. 504). Scena procesului lui Socrate și apoi moartea lui dobândesc valențe dramatice: „Socrate nu a așteptat sfârșitul zilei, așa cum ar fi avut dreptul. Imediat ce temnicerul i-a adus cupa, a dus-o la buze.” „Ce rost are să mai amân? Aș fi de râs în propriii mei ochi, dacă m-aș agăța de viață din moment ce nici nu o mai am” (p. 483).
Povestea de iubire cu Daphne, viața tihnită pentru o scurtă perioadă, dar apoi tulburată de dușmanii perși, spartani, măcinată din interior de jocuri de putere, se încheie cu retragerea în insula Thera: „Viața mea era tot mai simplă. Aveam din plin cer. Vânt. Stupi. Admiram acele muncitoare neobosite care înfrumusețau lumea, umplând-o de flori și împodobindu-ne insula cu mii de culori. Să stai cu albinele este un pariu riscant, fiindcă oamenii nu le pot domestici… (…)”
Învățasem să le fiu alături fără a le alarma” (p. 491). Secvența aceasta m-a dus cu gândul la descrierea insulei lui Euthanasius, din nuvela „Cezara”, de Mihai Eminescu. Aceeași pace și împăcare cu destinul, din scrisoarea către Ieronim: „Umblu la școală. Știi la cine: la albinele mele… Ce ordine, măiestrie, armonie în lucrare.” Cred că acesta este tributul dat lirismului într-o scriere epică, atât cât să miște unda nevăzută a sufletului. În nuvela eminesciană, Euthanasius se stinge contopindu-și ființa cu natura, Noam cel Nemuritor din cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt îi vede pierind, rând pe rând, pe cei dragi.
Reflecțiile despre timp și destin sunt tulburătoare: „Am studiat îndelung muritorii. Sentimentul timpului care se scurge îi face să aprecieze importanța clipei din prezent. Ideea că într-o zi totul se va termina le intensifică fericirea în loc s-o slăbească… Conștiința propriei vulnerabilități îi face mai buni, mai afectuoși. Iubești mai intens când moartea stă la pândă” (p. 9).
Cartea „Lumina fericirii”, așa cum anticipează titlul, rămâne în mintea cititorilor drept un roman „jubilatoriu și solar” („Le Pèlerin”).
