Vocile antologiei

Volumul Spiritul locului. Ținutul Bistrița-Năsăud prin ochii scriitorilor, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022, este unul care, ab initio, respinge orice încadrare de gen și specie. Motive ar fi destule: sumarul adună către două sute de semnături, fiecare cu subiectul său, fiecare cu timpul său istoric, fiecare cu forma de expresie care crede că-i vine cel mai bine. Iar monumentalitatea lucrării ne constrânge la câteva aprecieri generale și, numai cu totul subiectiv, ne îngăduie și unele remarci mai detaliate, acolo unde iscusința vreunui condei ne-ar trage de mânecă. Volumul nu e o carte de autor, ci o antologie „gândită” de Menuț Maximinian. Așa se face că, în deschidere, Ioan-Aurel Pop așază un Gând, în care radiografiază spiritual și material istoria ținuturilor năsăudene, cu forța de sinteză a unui document săpat în piatră. Apoi, Irina Petraș subliniază caracterul polifonic al cărții, atrăgând în acest fel atenția asupra luxurianței de talente a zonei. La rândul său, într-un Argument, Menuț Maximinian motivează structura heteromorfă și întinderea neobișnuită a tomului. Citim, parcurgând cele 572 de pagini format mare, beletristică propriu-zisă, poezie și proză; anchete și interviuri; memorialistică; reportaje; scrisori. Spiritul textului e susținut de fotografii, multe de arhivă, și ilustrații, venind toate în contiguitatea celor scrise.

Primul capitol cuprinde opt efigii de „locuitori esențiali” ai ținuturilor năsăudene. Seria lor o deschide Andrei Mureșanu cu textul Imnului Național. Liviu Rebreanu e prezent cu un fragment dintr-o nuvelă cu topos năsăudean, Cuibul Visurilor, în timp ce de la George Coșbuc s-a ales o scrisoare de familie. Memorialistica, de o pronunțată expresivitate, a lui Ion Pop-Reteganul descrie pregătirile de Crăciun, dar și sărbătoarea propriu-zisă, în zonă. Seria textelor lirice o începe Vasile Fabian-Bob cu un medalion în versuri al plaiului bârgăuan. Într-o lumină caldă de vers sentimental se scaldă și plaiul năsăudean, în versurile Veronicăi Micle. Sub un titlu împrumutat, Amintiri din copilărie, Vasile Gr. Borgovan, e prezent cu pagini având accent etnografic, însă și încărcate de duhul sărbătorii. Același accent îl au și puținele rânduri semnate de Iuliu Moisil sub titlul Excursiuni pe Someșul înghețat. De o importanță majoră pentru cititor e următorul capitol, Călători pe meleaguri bistrițene. Primul e Alexandru Odobescu, care descoperă cu un ochi proaspăt stațiunea Sângeorz-Băi. Alt ochi, cel al lui Nicolae Iorga surprinde nu numai tainele relicvelor, însă și pe cele ale anotimpului și ale ceasurilor zilei. Fragmente de scrisori din mai multe arhive, dar și cele mai triste rânduri din carte vorbesc despre uitarea care a înghițit urmele lui Blaga la Bistrița. Tudor Vianu lasă memorabile pagini de jurnal de la serbarea dezvelirii bustului lui George Coșbuc, în 1956, la Năsăud. Paginile sociologului Henri H. Stahl sunt mai mult o dare de seamă. De la Radu Petrescu au fost reținute fragmente de scrisori și, apoi, fragmente de însemnări zilnice. Nicolae Manolescu e prezent cu un discurs pedagogic, exemplar adaptat școlii pe care a vizitat-o, Jean Poncet face un medalion al satului Runcu Salvei, iar în medalion e așezat poetul Vasile Dâncu.
Partea cea mai cuprinzătoare din volum se numește Dinspre scriitorii locului: nostalgii, stampe, evocări. Acest capitol cuprinde o fasciculă cu 27 de nume ale unor scriitori dispăruți și alta, mult mai întinsă, cu 86 de nume de scriitori activi. Dintre cei din prima categorie, Ben Corlaciu e prezent cu o scrisoare „către badea Gheorghe Sitar”, încărcată de toate culorile câte ar încăpea într-un suflet omenesc. Textul lui Vasile Dâncu exprimă aspirațiile naiv-cosmopolite ale unui poet țăran care, în versuri, își depășea statutul de „înțelept” al satului. O valoare în sine are prezența, chiar cu un articol ocazional, a unui lingvist redutabil, precum Gavril Istrate. Imaginea contextuală a lui Ion Moise e discreditată prin selectarea unei proze proletcultiste. La Andrei Moldovan simțim o apropiere de satul natal, ușor livrescă, plutind peste ea un aer din prozele lui Rebreanu. În cazul lui Francisc Păcurariu s-a ales un fragment dintr-o operă literară importantă, privind o dramă a acestor ținuturi. Sub titlul Moșteniri culturale, din George Țâra e reprodusă o pagină, veritabil eseu etnografic, cuprinzând observații de mare finețe, de la port și arhitectură, la graiul și bisericile ținutului. Cu un crez patetic-pesimist în privința viitorului limbii române e prezent Ion Urcan. În textul lui Sever Ursa, Drumuri spre izvoare, se aude vocea tot mai neîmpăcată a unui muzeograf exemplar. Într-un dialog cu Olimpiu Nușfelean, Lucian Valea apare în calitate de exeget al lui George Coșbuc.
Dintre scriitorii activi, vom face scurte popasuri, mai întâi, în dreptul câtorva, prezenți cu texte poetice. La Adriana-Rodica Barna citim trei poeme-frescă, în care Bistrița (orașul) se oglindește cu mâhnire, precum Cetatea Neamțului în Ozana cea frumos curgătoare. Vasile George Dâncu, în Viața ta, Copilăria mea scrie unul dintre cele mai mișcătoare poeme din volum. Iar Ana Dragu, cu largi deschideri spre o viziune neagră, descrie Bistrița ca pe o absență: „Cei care pleacă nu mai există pentru că Bistrița nu există”. V. Leac, prin Cine era de fapt, mai adaugă un poem, foarte bun, la biblioteca gării din Beclean, intrând în rezonanță cu paginile de proză, memorabile și ele, ale trioului Adrian Podaru, Aurel Podaru, Ovidiu Podaru. Cu entuziasm adaug aici și numele lui Ovidiu Nimigean cu un imaginar poetic ce atinge, ca-n somn, clape suprarealiste, scoțând sunete al căror ecou e metafizic: „eu muream aproape fericit/ eu aproape plângeam/ steaua căzuse/ rotindu-și cenușile-n geam// silabiseam scrisul clar/ pe bolta de piele/ arar îmi cădea pe timpan/ o grindină de cucuvele// urma să se-ntâmple ceva adevărat/ proștii îi spun nenorocire/ îngerul cu piele de liliac se încâlcise în pânza subțire” (epitalam). În sfârșit, Adrian Suciu, în Prăvălia cu lavandă, pune degetul pe rană, scriind despre moarte cu o dispoziție ludică, de parcă ar fredona din memorie un cântecel învățat la grădiniță: „Să naști un copil înseamnă să dai de lucru morții. Să o ții ocupată. Să-i dai peste mînă./ Privesc în ochii fiilor mei prin care văd roți/ rostogolindu-se prin cîmpuri de lavandă pe care/ ei le numesc «patrie» și le desenează la școală”.
Textele în proză, care prevalează ca număr, aparțin tuturor speciilor, dar putem remarca, la nivel stilistic, o hibridizare a eseului cu reportajul, atunci când nu e vorba de interviuri. Tematic, găsim în ansamblu o memorialistică, avându-și profilul situat între antropologie și etnografie. Unele texte surprind prin subiectul ales, ca, de pildă, cel al Elenei M. Cîmpan: statuile Bistriței. Ideea de aici ar putea sugera și un eseu, la fel de captivant, despre pasajele orașului. Mai departe, citim o proză de Dan Coman, foarte bine scrisă și tot atât de ambiguă, pe cât îi este și poezia. Alin Cordoș, descriind un topos precum pădurea Codrișor, îl face inconfundabil. Cornel Cotuțiu face o pedantă evocare a trecerii lui Nicolae Iorga prin Beclean, iar Icu Crăciun scrie o tabletă unde omagiază cărțile ca pe niște sublime personaje feminine. Gândurile lui Zorin Diaconescu despre Sălcuța seamănă cu ale unui dezrădăcinat rătăcit în postmodernitate. Proza memorialistică a Floricăi Dura e o elegie a Casei Scriitorilor de la Valea Vinului, pe când Vasile Filip așterne, bine articulate epic, pagini autobiografice. Andrea H. Hedeș scrie o proză de-a dreptul emoționantă de evocare a unei toamne și a unei bunici. Textul lui Menuț Maximinian e un „pro domo sua” pentru întregul său scris. Alice Valeria Micu face o foarte densă și înfiorată de emoție cronică de familie. Pe Iacob Naroș îl descoperim într-un mic eseu despre Ardelenismul ca stare de spirit, unde își sprijină argumentația pe scrierile lui Rebreanu. Întorcându-ne la ideea obiectului, Olimpiu Nușfelean e prezent cu un rafinat eseu despre locul cel mai potrivit pentru scris. La băi de Florin Partene e o proză deosebit de tehnică, împletind realismul epic cu realismul magic. Ioan Pintea aruncă pe pânza vremii câteva portrete memorabile de țărani din Runcu Salvei. Cea mai cuprinzătoare panoramă a întregului Ținut năsăudean o face poetul Aurel Rău. Lirismul împletit cu fascinația pentru fabulosul rural dă forța unei pagini de roman semnat de Alexandru Uiuiu. Interviul, fie el și fragmentar, stă la loc de cinste în volum, câtă vreme cei intervievați sunt: Dinu Flămând, Marin Mălaicu-Hondrari, Ioana Nicolae, Virgil Rațiu, Dorin Tudoran sau Ion Vlad.
Există și un capitol, în întregime, de interviuri, cu un titlu sugestiv pentru genul publicistic în cauză: Invitați. Protagoniștii, manageri culturali, ori simpli lucrători în administrația de profil bistrițeană, regizori, poeți, artiști vizuali, muzicieni, dintre care unii, cu un contur definitiv pe plan artistic, sunt persoane inițiate în comunicarea publică, astfel încât, calitatea dialogului cu ei se situează în afara oricăror îndoieli. Iar simpla înșiruire a numelor poate fi îndeajuns pentru cititorul informat: Radu Afrim, Alexandru Câțcăuan, Dan Coman, Maxim Dumitraș, Alexandru Gavrilaș, Marcel Lupșe, Ada Milea, Ioan Pintea, Alexandru Pugna, Gavril Țărmure, Cornelia Vlașin. Ultima fasciculă a volumului e una cu adevărat impresionantă, vorbind, în prima ei secțiune, despre personalități ale județului Bistrița-Năsăud. Adjectivul din enunțul precedent arată și spre numărul acestor personalități, dar mai cu seamă spre calitatea și rolul istoric și social al unora dintre ei, de-ar fi să ne referim doar la patriarhul Miron Cristea și la cardinalul Iuliu Hossu. Se înțelege că textele și fotografiile lor, ca și cele despre ei, au mireasma arhivelor, a sfintelor altare, ori a unor vechi catedre, transformând parcurgerea paginilor în clipe de reculegere. Cealaltă diviziune e despre academicienii năsăudeni, un material realizat de Ioan Seni. Aici, județul, probabil că nu are egal în țară, prin numărul celor care i-au absolvit școlile, ori au fost numai legați conjunctural sau familial de el, iar apoi au pășit pragul Academiei. Fenomenul acesta, din nou impozant, ne obligă să gândim și la școlile și la dascălii de odinioară, erudiți și devotați ai acestor ținuturi. Să aduni laolaltă atâtea raze de lumină, fiecare cu strălucirea și lumina ei, fiecare cu puterea ei de a răzbi în mintea cuiva, și toate împreună jucând ca un foc alb deasupra unei comori, aceasta ar fi reprezentarea „spiritului locului” în cartea întocmită de Menuț Maximinian.