Vitralii în auroră

Fabule moderne, Tatiana Țîbuleac

Primul volum al Tatianei Țîbuleac, apărut în 2014, la Editura Urma Ta, Chișinău, și reeditat în 2021, la Editura Creator, Brașov, mi-a întărit convingerea că autoarea, născută dincolo de Prut și stabilită, actualmente, în Franța, intră în categoria scriitorilor polimorfi. Lecturate în ordinea inversă a apariției lor, cele trei volume (Grădina de sticlă – câștigător al Premiului UE pentru literatură în 2019, Vara în care mama a avut ochii verzi, ajuns la a zecea ediție în cinci ani, câștigător al premiului Uniunii Scriitorilor din Moldova, al revistei literare Observator Cultural, al premiului Lyceum la FILIT Bucureștiși, recent reeditatul, Fabule moderne) se conturează ca mecanisme centripete, fiind, în același timp, mostre de hipersensibilitate, de emoționantă acuitate, îmbrăcate însă în cămăși narative diferite, surprinzătoare, ce cuprind, în două, trei pagini, esența vieții personajelor. O viață într-o mie de cuvinte pare a fi dezideratul autoarei care dovedește că literatura poate fi despre nodurile și semnele din viața noastră.

Ce e tot mai evident, odată cu fiecare dintre cele 48 de micropovestiri-fabule și având în minte cele două trame extraordinare din romane e pasiunea și talentul pentru arta portretistică, dublate de nevoia de a cuibări viață autentică în paginile cărților sale. Sunt particularități ce transformă volumul într-un periplu în game diferite, printr-o galerie de tablouri-portret, ce abordează, din perspectiva clasicului – pentru specia fabulă – substrat moral, contrastul dintre esență și aparență, deopotrivă la nivel macro și micro: întâi de toate, pentru că figurile conturate sunt ale unor aparenți parizieni, în esență imigranți din estul Europei și mai apoi pentru că fiecare „caz” e o dovadă a incredibilei metamorfoze a omului, a capacității lui de a contrazice propriile așteptări și pe cele ale lumii, a frumoasei nebunii donquijotești a celui care mizează totul pe cartea visului imposibil. În fond, e o carte despre omul care nu se teme de viață, care nu crede într-un destin implacabil, care are puterea și dorința de a privi boala, sărăcia, bătrânețea ca pe niște impulsuri, imbolduri, atuuri, deci despre omul care își depășește mult trâmbițata condiție tragică.

 În mod original, grație harului scriitoricesc, autoarea reușește să transforme, uneori, personajul într-un accesoriu, într-un apendice al unei dominante caracterologice sau al unui amănunt al portretului fizic ce dobândesc, în acest fel, statut de metapersonaj, ca într-o țesătură migăloasă la care, înainte de a putea admira modelul în ansamblu, ești copleșit de o linie, o culoare, un nod. Astfel, în Riduri, doi vârstnici infirmi trăiesc intens, ardent o fulgerătoare poveste de dragoste, depășind „fireștile” bariere ale mentalității-standard, înnobilându-și cea mai evidentă urmă a trecerii timpului peste ei: „Timid, au spus lumii că și ridurile pot fi sărutate…”. De aceeași factură e și textul Limite, în care se conturează sensibil o altă lecție despre aparentele limite fizice, căci personajul e un orb ce se avântă zilnic până pe marginea prăpastiei. Morala e aici sublim formulată: „Zilnic, am învățat de la el că nu marginile ne sperie. Nu limitele. Ci oamenii și întâmplările care ne împing spre ele”. Uneori porumbeii – „mizerii ale Parisului”, un copac cu rădăcini puternice, petanque-ul sau un sac cu papuci rupți, banii, bostanii, vâscul, grădina domină eclatant textele, cu rol de catalizatori ai existenței umane sau de element de parabolă.

Galeria „infirmilor”, a taraților fizic sau moral, a insignifianților se lărgește aproape cu fiecare text, dar niciun final nu e ușor de intuit, nicio morală nu e previzibilă, ceea ce menține o necesară și atât de plăcută tensiune. În Jumătatea, metafora care ne apare în finalul povestirii lărgește incredibil de frumos și neașteptat sensurile titlului: compasiunea cititorului pentru femeia înjumătățită de o boală care i-a încovoiat coloana e înlocuită brusc de una mult mai puternică, pentru cel care, imigrant fiind, nu poate să-și domesticească, accepte „infirmitatea”, înjumătățirea. Alteori, un fapt banal, un cuvânt, un obiect modifică definitiv traseul existențial al unui personaj: abuzul de baclava îi redă Olesei, aflată într-o situație dezarmantă, puterea de a crede, din nou, în ea și de a-și redobândi libertatea de gândire și acțiune, de a se împlini; abuzul fizic sau moral nu le dezarmează pe Valentina sau pe Liubușoara, ci constituie imboldul pentru schimbare. Stăpânirea unei reacții temperamentale, firești, într-un moment-cheie, al debutului relației mamă vitregă – fiu devine premisa, fundamentul unei prietenii autentice. O primă ninsoare ce fascinează și îl deprimă, din cauza înțelegerii efemerității ei, pe copilul de cinci ani al unor „artiști”, deci „nebuni”, așa cum îi cataloga bunica lui, devine stimul pentru adultul care va găsi soluția: „Antoine a crescut. Și, spre bucuria lui, a aflat că totuși lucrurile pot fi păstrate pentru totdeauna. Că ele nu trebuie să dispară sau să moară. Că ele pot trăi veșnic, dacă îți dorești cu adevărat. Antoine s-a făcut fotograf. Și a rămas nebun chiar și astăzi, când are peste șaizeci de ani…”.

Lupta cu inerția sau cu durerea cruntă transpare din textele care sublimează autenticul, esența personajelor catalogate eronat de societate. Și această dezvăluire a chipului sufletului omului pe lângă care trecem adesea insensibili, neatenți, pe care-l nedreptățim prin prejudecățile de care ne lăsăm dominați pare a fi lecția mare despre viață a volumului: Esther nu hrănește întâmplător pescărușii din marea care-i furase ce avea mai drag; tremurul mâinii Oanei ascunde o dramă similară; Jill nu e, așa cum ar părea, o altă avară din literatură, căci zgârcenia ei are fețe nevăzute – generozitatea, responsabilitatea; Olga, înainte de a fi femeie, e soldat. Și poate cel mai elocvent laudatio al omului privat de prezumția de omenie e textul intitulat „Soacre”, minunat poem în proză ce ilustrează, în fond, și motivele pentru care cititorul iubește scriitura Tatianei Țîbuleac: „Pentru că este departe. Pentru că este aproape. Pentru că are degete care nu stau degeaba. Degete care împletesc căldură, pâine, povești.(…) Pentru că știe să cânte la toate coardele muzicale ale lumii. Pentru că a găsit o coardă și în sufletul meu.”