Visul din cuiburi

Fiecare dintre noi poartă, în minte și în suflet, imaginea unui cuib al visurilor pe care a fost nevoit să-l părăsească odată cu primele exerciții de zbor spre zările necunoscute. Primim din plin, uneori, loviturile de fulger ale sorții. Viața ne prăbușește în vârtejul nemilos al anilor și nu mai găsim o cale de întoarcere. Ne pot salva, temporar, duioasele amintiri din zilele senine…

Am fost ademeniți de aceste gânduri, citind o carte încărcată de dramatism și scrisă, cu multă ardoare, de Ildiko Șerban: Cuibul din păsări, Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2021. Născută la Târgu Mureș (20 octombrie 1963) și stabilită la Curtici (județul Arad), autoarea este licențiată în Asistență Socială, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad și membră a Cercului Literar de la Cluj. Deși a cochetat îndelung cu literatura, a debutat editorial, târziu, dar masiv, cu trei cărți de poezie ce au văzut lumina tiparului în anul 2020: Sarea din pustă (Editura Junimea), La cumpăna furnicilor (Editura Partoș), Cuțit fără copac (Editura Neuma).

Respectând deopotrivă criteriul tematic și criteriul unității de stil, prozele scurte din volumul Cuibul din păsări sunt riguros grupate, în cinci secțiuni: Cuibul din aripi, Nevoia de tăcere, Grimase din cioburi, Nimeni nu rămâne în urmă, Cuibul singuratic al cuvintelor. Dincolo de iluziile pierdute ale unor personaje bine creionate, pe spații mici, sindromul cuibului părăsit apare ca un laitmotiv al acestor narațiuni febrile ce se transformă, rând pe rând, în pledoarii elocvente în favoarea iubirii adevărate (o iubire fără farduri), a bunelor relații interumane, a vieții care trebuie trăită instant și – mai ales! – a naturaleței: „Cum poți iubi o femeie căreia nu i-ai simțit mirosul pielii? Căreia nu i-ai atins obrazul și pe care nu ai simțit-o tremurând înaintea unui sărut? Un ecran rămâne doar un ecran, indiferent de pixeli și rezoluție” (Sidefiul lacului de unghii). De altfel, majoritatea povestirilor se constituie într-o galerie cu ipostaze contradictorii ale feminității: femeia-mamă, femeia-doică, femeia-soție, femeia-amantă, femeia cu „ruj albăstriu”, femeia cu „gheața în privire”, femeia – „lumină și energie” etc. Pe de o parte, toate aceste despletiri narative sunt menite să înlăture paravanul aparențelor și să nuanțeze, obsesiv, complexitatea sufletului feminin. Pe de altă parte, ele decantează vechile dureri, tăcerile îndelungate și puținele bucurii experimentate, adesea, în singurătatea cuvintelor.

Ildiko Șerban își construiește, ex abrupto, textele epice, apelând la o succesiune de flashbackuri. Mai exact, este vorba despre inserția unor scene din trecut anterioare momentului povestirii și, implicit, secvenței principale care deconspiră, abia la final, semnificația evenimentelor relatate. De exemplu, o asemenea tehnică, frecventă în cinematografie, o întâlnim în povestirea intitulată Castana (drama unui tată care își regăsește fiica, după 40 de ani). Într-un ritm alert, se derulează, aici, o serie de scene retrospective: divorțul pronunțat la tribunal, ora de matematică, voalul de mireasă, prima sarcină, telefonul, întâlnirea dintre fiică și bătrânul tată etc. Totul se luminează doar în deznodământ. E o toamnă târzie. Sub castanul imens, plantat, cândva, de un tânăr bărbat, se află, acum, mormântul unui tată care a murit fericit. Visul din cuibul părăsit s-a împlinit. A petrecut ultimele zile din viață alături de fetița lui…

Astfel de pagini delicate, emoționante sunt numeroase. Ele denotă o sensibilitate exacerbată și – în special – o rarisimă empatie. Scriitoarea se identifică afectiv cu eroinele sale, dar și cu personajele masculine care văd, oarecum altfel, Femeia și analizează sentimentul iubirii cu o luciditate mereu incandescentă: „Imaginea ei îmi stătea înfiptă pe retină ca o geană enervantă. Nu reușeam să o alung și încet am învățat să o port ca pe o pereche de ochelari permanenți, sudați sub pleoapă. Luase forma umedă, perfectă, a unei lacrimi ce nu voia să curgă.” (Rujul albăstriu al Liei)

Nu în ultimul rând, merită remarcate forța evocatoare și creatoare de atmosferă a câtorva schițe ușor impregnate de lirism, tulburătoare prin simplitatea limbajului popular, prin autenticitatea unor vechi obiceiuri și tradiții din satul patriarhal (Buna Safta, Uțu a lu` Târnoagă, Ora șapte).

Preaplinul sufletesc al poetei Ildiko Șerban se revarsă și în această substanțială carte de proză țesută cu bucurii triste, cu drame sentimentale, cu așteptări înfrigurate, precum odinioară pânza Penelopei. O admirabilă măiestrie artistică, una de filigran, probează dubla vocație literară; aceea de poetă și de prozatoare.