Visele copilăriei

Poemul are nevoie nu de cuvintele multe, ci de chintesența lor în stare să caligrafieze inefabilul clar de inimă. Adesea, nu viziunile alambicate și experimentele ludice dau măsura valorii unui poem, ci, mai degrabă, simplitatea și naturalețea confesiunii izvoditoare de mari profunzimi.

Menuț Maximinian (n. 10 iulie 1979, Timișoara) ne surprinde pe de o parte prin activitatea lui susținută de jurnalist și director al cotidianului bistrițean Răsunetul, pe de altă parte prin diversitatea domeniilor pe care le abordează, cu aceeași abnegație și onestitate, publicând volume de critică literară (Vremea sintagmelor, 2010; Pomul cu litere, 2011; Cronica de gardă, 2013; Cărți și contexte critice, 2017) ori studii de etnologie (Rugăciunea cântată, 2010; Poteci de dor, 2016). Printre multe altele (realizarea unor emisiuni la AS TV și Radio Someș, organizarea unor evenimente literare și folclorice etc.), neobositul animator cultural a găsit răgazul și liniștea atât de necesare pentru a cocheta cu Muzele.

Crucea nopții (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018) este cea de-a patra carte de versuri a lui Menuț Maximinian, după Noduri în haos (2012), Muchia malului (2013) și Trenul vieții (2016). E un semn că Poezia și-a câștigat întâietatea, biruind multitudinea preocupărilor intelectuale și artistice…

Poemele din acest volum sunt pe cât de fragile și delicate, pe atât de laconice și suave. Grație parcimoniei cuvintelor unele dintre ele au turnura aforismului: „Să înalți suflet mare/ În casă mică (…)/ Să mângâi cerul/ Precum psalmistul” (Învățături). Altele sunt aproape haiku-uri: „La margine de sat/ Drumul urcă/ Spre cer” (Peisaj).

Tânărul scriitor nu construiește labirinturi stufoase în care să-i piardă pe cititori. Mai exact, nu este atras nici de grandoarea, nici de complexitatea unor construcții verbale. El alege tehnica picturală și creează tablouri patriarhale în maniera lui Ion Pillat, reînviind trecutul prin intermediul unor tușe memorabile. Tușele sunt, de fapt, tot atâtea instantanee, care se înlănțuie și apoi se contopesc, armonios, în pasteluri rafinate cu o migală de bijutier: „Când sticla lămpii crapă sub ger/ Cerul e sprijinit de vârful căpițelor de otavă./ Satul plutește.// Sfârcurile mugurilor tresar./ Vine primăvara,/ O simte calul alb…/ Pe ulița din capătul de sus al lumii.// Nu e nevoie de fluier,/ Mioarele pasc/ Pe cărarea cât un fir de ață.// Biserica înfiptă în mijlocul satului/ Miroase a cer./ Maica Sfântă bea ceai din fructe sălbatice” (Primăvara în Transilvania)…

Fără îndoială, centrul universului liric rămâne Dumbrăvița (satul unde a copilărit poetul), iar puful amintirilor este cules de pe ulița copilăriei, cu o melancolie blajină: „Copilărie/ Cu gust dulceag/ Și nopți scăldate/ În vise…/ Cuvinte/ Culese din tufa de zmeură/ Pe prispa de lut” (Vis). De altfel, lumea satului cu vechile obiceiuri de Crăciun și de Paște, cultul strămoșilor (în special, al bunicii) și caracterul religios (frecvența unor motive biblice, precum îngerii, heruvimii ș.a.) conferă o notă tradiționalistă acestor poeme subtile. Alura (post)modernă e, rareori, vizibilă în câteva stihuri ce radiografiază „orașul în care lumina vine din felinare” sau persiflează infuzia de „jocuri pe PC/ Telefoane mobile, PDA, ceasuri electronice” etc.

Nu în ultimul rând, merită remarcate limpezimea versurilor și suplețea unor imagini („iubirea noastră –/  precum o pălărie luată de vânt”) din puținele și tandrele poeme de dragoste a căror expresivitate se datorează aceleiași tulburătoare simplități: „Ne-am întâlnit pe punte./ Mi-ai dat apă și cireșe…/ Acum, nu ne mai spunem nimic.// Ne-am întâlnit pe mal,/ Numele au rămas în nisip./ Acum, nu ne mai spunem nimic.// Ne-am întâlnit într-un sărut,/ Mâna ta era prelungirea mâinii mele…/ Acum, nu ne mai spunem nimic.// Ne-am întâlnit în amăruiul fiorilor./ Acum, nu…” (Nu ne mai spunem nimic).

Sobră și elegantă, Crucea nopții probează vocația unui poet ce beneficiază de un timbru inconfundabil. Menuț Maximinian scrie o poezie a esențelor, mereu filtrată prin miezul rustic al copilăriei; o copilărie risipită în cenușiul cotidian al veacului aspru, mult prea grăbit…