Vise premonitorii*

Estimated read time 11 min read

Un spiriduş cu părul vâlvoi, cu genunchii juliţi şi cu două mărgele jucăuşe în loc de ochi. Asta era Dina, fetiţa familiei Dobrinaş, care locuia în apartamentul cu numărul 4, de la primul etaj al singurului bloc din curtea Staţiunii de Maşini Agricole (SMA). Construit pe două niveluri, cu câte patru apartamente şi două garsoniere fiecare, fusese destinat exclusiv salariaţilor staţiunii.

Noi locuiam de trei ani în staţiune. Tatăl meu era inginer agronom, iar mama, contabilă. M-am bucurat când a venit familia Dinei, în urmă cu un an şi jumătate. Ni se mărise grupul, ceea ce era extraordinar pentru noi, ceilalţi copii.

Părinţii Dinei, Victor şi Maria Dobrinaş, fuseseră transferaţi aici, în interesul serviciului, dintr-o altă localitate. Tatăl, inginer mecanic, şef de atelier, iar mama, contabil şef. La venire fuseseră foarte bine primiţi. Erau apreciaţi şi respectaţi de toţi membrii comunităţii respective.

Dina avea şi un frate, cu un an şi jumătate mai mare. Pe Gabriel. Amândoi erau drăguţi, isteţi şi foarte bine educaţi. Găsiseră aici un grup mare de copii. S-au împrietenit repede, dar Dina, deşi în grup erau şi copii de aceeaşi vârstă cu ea, se ţinea ca o umbră după fratele ei mai mare. Erau tot timpul împreună.

Împreună erau şi în acea zi. Plecaserăm cu toţii, să ne dăm cu sania pe malul râului din apropiere. Râul părea îngheţat bocnă, aşa încât cei mai mari, mai ales cei care aveau şi patine, abia aşteptau să se dea pe luciul îngheţat al apei, deşi părinţii le interziseseră s-o facă, explicându-le cât era de periculos. Gheaţa se putea rupe oricând. Nu le păsa lor de asta. De cum au ajuns pe malul râului, au năvălit pe gheaţă. Dina, împreună cu ceilalţi copii de vârsta ei, cărora le era frică să meargă pe gheaţă, ori nu erau lăsaţi de fraţii mai mari s-o facă, rămăsese să se dea cu sania pe malul râului. Îl strigă pe fratele ei şi îi spuse să se întoarcă, ameninţându-l că îl spune părinţilor. Dar cine s-o mai audă? Gabi era deja departe. Aşa că şi-a văzut de săniuşul ei. Nu după mult timp, atenţia i-a fost atrasă de hărmălaia care se auzea pe gârlă. Copiii de pe gheaţă strigau ceva şi făceau semne către cei de pe mal. Nu înţelegea ce zic, dar faptul că erau strânşi grămadă şi se agitau, a speriat-o. A ţâşnit repede spre ei şi când s-a apropiat, a văzut. Se spărsese gheaţa şi Gabi căzuse în apă prin copcă. În cădere se agăţase cu mâinile de marginea de gheaţă. Privea îngrozit către ceilalţi, sperând că vreunul dintre ei îl va ajuta. Niciunul n-a avut curaj să se apropie. Îl priveau la fel de îngroziţi cum era şi el privindu-i. Îi strigau să încerce să se sprijine în coate pentru a se ridica deasupra gheţii. Fetiţa, văzându-şi fratele în pericol, disperată, a alergat pe luciul îngheţat al apei, s-a apropiat de copcă şi l-a prins de mână. Avea numai patru ani şi jumătate. În încercarea de a-l trage, a alunecat şi au căzut amândoi pe fundul apei. Îngroziţi, copiii au fugit, care încotro, strigând după ajutor. Cineva, un bărbat, a auzit strigătele disperate, a priceput imediat ce se întâmplă şi, fără să stea pe gânduri, a alergat, s-a aruncat în apa rece şi a reuşit să-i scoată pe cei doi fraţi. N-am uitat niciodată întâmplarea asta. Ne-a marcat şi ne-a învăţat minte. Niciunul dintre noi nu s-a mai dat vreodată cu patinele sau cu sania pe râul îngheţat.

Apoi, mi-o amintesc pe Dina, elevă în clasa întâi. Mică şi slabă, cea mai mică dintre fete. Doar colegul ei de bancă, Ionică Ailenei, mascota clasei, era mai scund decât ea. Stăteau în prima bancă de pe rândul din mijloc.

*

„…Îmi amintesc că, adesea, învăţătorul nostru, un domn în vârstă pe care noi îl iubeam foarte mult, glumea, în timpul orei, pe seama lui Ionică, ciupindu-l sau trăgându-l de urechi, antrenându-i şi pe copii în acest joc. Uneori, pe băieţel îl podidea plânsul, spre hazul clasei. Fiindu-mi milă de el, începeam şi eu să plâng, motiv şi mai puternic de amuzament colectiv. Mult mai târziu mi-am dat seama că, dacă pentru noi era un joc, pentru Ionică era o umilinţă. Atunci ni se părea amuzant să râdem de el, dar mai târziu am realizat cât de greşit era ceea ce făcea învăţătorul nostru. Acest joc stupid a distorsionat imaginea frumoasă a învăţătorului din amintirea mea. Nu l-am mai iubit la fel de mult.

Peste ani, elevă de liceu fiind, i-am scris o scrisoare. I-am spus cât de mult l-am iubit şi cât de recunoscătoare îi sunt pentru felul în care ne-a ajutat să descifrăm tainele învăţăturii, dar i-am scris şi despre faptul că, din cauza acelui joc stupid, de umilire sistematică a lui Ionică, am fost marcată profund. Şi dacă pe mine m-a afectat atât de tare pe termen lung, şi cred că şi pe alţi colegi, nu pot să nu mă gândesc la cât de mult rău i-a pricinuit lui Ionică.

Mi-a răspuns la scrisoare. Îmi spunea că acum este pensionar, că îi lipsesc foarte mult copiii şi şcoala şi că deseori se gândeşte la noi, foştii lui elevi. Ne-a iubit pe toţi, din toate generaţiile. A încercat să fie cel mai bun învăţător, dar nu a reuşit întotdeauna. Mi-a scris că îi pare foarte rău pentru lucrurile pe care nu ar fi trebuit să le facă, dar le-a făcut. Fără să conştientizeze la momentul respectiv că greşeşte. S-a gândit de multe ori la Ionică, de aceea l-a şi căutat. A simţit nevoia să îşi ceară scuze de la el, dar Ionică Ailenei nu mai era. Murise de leucemie în urmă cu trei ani.

Doamne, ce-am mai plâns când am aflat că Ionică nu mai era…”

*

Deşi crescuse, era aceeaşi zvârlugă cu părul vâlvoi, pusă pe joacă până şi atunci când nu trebuia. Avea tot timpul genunchii juliţi de la gardurile pe care se urca pentru a lua fructe din crengile atârnate în afara curţilor pe lângă care trecea, sau de la coaja copacilor în care se căţăra ca o maimuţă. Diferenţa era că, pe lângă toate celelalte, acum avea aproape tot timpul degetele murdare de cerneală. Oricât s-ar fi străduit, nu reuşea să ţină tocul de scris în aşa fel încât cerneala peniţei să nu i se prelingă pe degete.

Vocea ei, total diferită de a celorlalte fetiţe, era ca şi clinchetul unui clopoţel. Mai mare dragul s-o auzi. Copiii se strângeau ciorchine acolo unde era ea. Atrăgea precum un magnet. Toţi copiii o voiau în preajmă.

Îşi trăia copilăria la fel ca marea majoritate a copiilor de vârsta ei, care nu au o percepţie clară şi obiectivă asupra realităţii. Era fericită alături de familie, prieteni şi colegi. Asta, până în acea zi de octombrie. Ziua când i-a fost dat să treacă printr-o experienţă care avea să-i distrugă copilăria, să-i producă traume pentru tot restul vieţii. Chiar şi un adult ar fi depăşit cu mare dificultate o astfel de încercare. Iar ea nu era decât o fetiţă de şapte ani.

Din păcate, în acea zi, afla că există şi o latură hidoasă a lumii. Că nu toţi oamenii sunt buni, aşa cum, în naivitatea-i de copil, credea. Mulţi ani după această întâmplare n-a mai ştiut să zâmbească şi nici să se bucure de nimic. Din acea zi, pentru ea nimic nu a mai fost la fel. Totul a căpătat o altă formă, o altă dimensiune.

După vreo doi ani de la această întâmplare, părinţii ei au divorţat. Până atunci fusesem nedespărţite. După divorţul părinţilor, Dina şi Gabi împreună cu mama lor, au plecat din localitate. Am suferit foarte mult. Îmi pierdusem cea mai bună prietenă. Au urmat câţiva ani în care nu am mai ştiut nimic una despre cealaltă. Dar cum nimic nu este întâmplător pe lumea asta, la începutul celui de-al doilea trimestru al clasei a şaptea, în prima zi de după vacanţa de iarnă, dirigintele ne-a anunţat că vom avea o colegă nouă. Când s-a deschis uşa clasei, toţi ne-am îndreptat privirile către fetiţa care tocmai intra, ţinându-l de mână pe tatăl ei. Nu mi-a venit să cred… Era Dina! Prietena mea, Dina! Nu m-am putut abţine. Am fugit către ea, am îmbrăţişat-o şi i-am spus cât sunt de fericită să o revăd. Pentru că dirigintele şi colegii ne priveau nedumeriţi, le-am spus că, până în urmă cu patru ani, Dina fusese colega mea de clasă şi prietena mea cea mai bună. Şi ea şi-a manifestat la fel bucuria reîntâlnirii. Ce întâmplare! Să ne revedem după atâţia ani, într-un cu totul alt loc, să fim exact la aceeaşi şcoală, care nu era singura din oraş, mai erau alte patru sau cinci, deci noi am fi putut fi în acelaşi oraş, dar la şcoli diferite şi astfel să nu ne reîntâlnim. Dar n-a fost aşa; iată, eram din nou împreună. Sigur că am fost colege de bancă până la finele ciclului gimnazial.

Familia mea se mutase în oraş, cu trei ani în urmă, tocmai pentru ca eu să pot urma cursurile gimnaziale la o şcoală mai bună decât cea de la ţară.

Deşi nu am optat să urmăm cursurile medii la acelaşi liceu, am rămas în continuare la fel de bune prietene până la absolvirea acestora. Apoi, fiecare a trebuit să îşi urmeze propriul drum.

Ne-am scris câţiva ani. Nu mai ţin minte cum şi de ce, poate pentru că vârtejul vieţii ne-a acaparat prea intens, am întrerupt legătura. Timp de foarte mulţi ani. Dar niciuna dintre noi nu a uitat-o vreodată pe cealaltă

După mulţi ani, să tot fie aproape cinci decenii, cu tot ce presupune asta, ne-am căutat. Şi ne-am regăsit. Bucuria a fost imensă. Am reluat prietenia de unde se întrerupsese. Acum, iată-ne, după mai bine de şase decenii, aceleaşi bune prietene, despărţite doar de preocupări diferite şi de locul unde fiecare dintre noi îşi trăieşte viaţa. Cu toate că locuim la mai bine de şase sute de kilometri distanţă una de cealaltă, ne întâlnim cât putem de des şi ne bucurăm de fiecare moment petrecut împreună.

M-am gândit mult la Dina în anii în care destinul a hotărât să nu ne mai vedem. Îmi aminteam multe lucruri, dar erau şi mai multe pe care nu le ştiam. După ce am început să scriu, Dina a fost şi mai prezentă în gândurile mele. Îmi doream tare mult să scriu despre ea. Avea fata asta ceva, încă de când era micuţă, care te fascina. Nu ştiu exact ce anume, dar nu puteai să n-o observi şi să nu o îndrăgeşti.

Ne-am regăsit şi reîntâlnit după mulţi ani. Aveam să constat cu surprindere, dar şi cu bucurie că, deşi trecuseră aşa de mulţi ani, rămăsese la fel de candidă. Vicisitudinile vieţii nu îşi puseseră amprenta pe chipul, dar nici pe fiinţa ei, că avea şi acum acel ceva care atrăgea, făcându-te dependent de prezenţa ei. Era o adevărată binecuvântare să o ai în preajmă.

 

* Fragment din Capitolul I al volumului „Dor de vis. Profeție împlinită”, apărut la Editura „Caiete Silvane” din Zalău.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours