Titlul plachetei de versuri „nu m-ai scos din coasta ta” de Rodica Brad Păuna (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2023 – ediție bilingvă română-italiană, în transpunerea italiană a autoarei, prefață de Ion Cristofor) poate „invita” la speculații spiritual-literare de finețe. Citit cu atenție, titlul se dă interpretat fie în registrul admirativ al unei morale superioare, fie în „suportul” de reproș și sfidare, de „atentat” în registrul ostentativ-imperativ: a) „Nu m-ai scos din coasta ta…” – enunț care ar pecetlui iubirea celor doi, femeia rămânând pentru bărbat Eva sentimentului diamantin, puternic al cuplului – sau b) „Nu m-ai scos din coasta ta…!” – nu-ți aparțin așa cum ai putea crede, fiind dependentă de trupul tău!, dimpotrivă, sunt o fire independentă, tipic feministă, iar relația cu tine este dominant-evanescentă, aflată mereu în regăsiri reciproce. Iar, la urma urmei, titlul nu este… decât o laudă pe care o merită cineva! La finalul lecturii poemelor, deslușim, din visul trăit/versificat, convingerea că poeta, prin suita lirică „nu m-ai scos din coasta ta” adresează iubitului un șirag desprins din jocul cu „mărgele de sticlă”, fiindu-i recunoscătoare că nu a scos-o și nu o va îndepărta niciodată din carcasa de fildeș a pieptului său. Să fi fost numai visul, înalta alergare peste toate versurile/versiunile lumii? Alesul, drumul ales rămâne ceea ce a fost, credincios iubirii și speranțelor ei, la rându-i devotată, împingând dincolo de romantismul târziu, mereu tânăr, baierele inimii care asigură veșnicia amorului dintâi, cheia mecanismelor versurilor, poezia: „înăuntrul meu este o femeie care deschide o carte…” (p. 66).
Pașii lirici consemnează numeroase afirmații negativ-afirmative, conducând până la riturile identitare cu destinul: „nu sunt tăieturi lipsite de dramatism / toate liniile pornesc dintr-un punct accentuat…” (p. 16), „minutarul gonește în jurul orelor / nu este ceasul tău bătând într-o gaură de aer…” (p. 16), „nu sunt pierdută pentru că știu unde sunt…” (p. 9), „nu-mi imaginez nicio pantomimă / nicio asemănare cu trecutul în viitor…” (p. 14), „mă împart în două, stau și lângă zid, și lângă clopot, / nu pot spune ce imperiu al milei / mă înconjoară…” (p. 22), „atât de bogată în realitate / încât la final / nu voi fi prea timidă cu moartea…” (p. 30), „…desenez aerul prin casă cu o pană neagră de fum / luna a început să înțepe ferestrele / știu cine sunt cu fiecare vers / nu visez trandafiri dulci / scormonind pe internet prin viețile fericite…” – din poemul intitulat „când stai în fața ușii și vezi păianjeni amenințători”, subintitulat „cineva a inventat poezia”, (p. 48), prin urmare, repet: „așa că iei drumul tău / sub fiecare grăunte de nisip găsești un anti-grăunte al unui / univers desăvârșit / și nu te consolezi că pentru fiecare pisoi aruncat în pârâu / există un anti-pisoi anti-memorie…” (n.m., V.R. – versurile cu italice sunt marcate în text de către autoare).
La lumina filtrată prin noapte se furișează puterea gândurilor, răscolind cu bunăvoință și mișcări largi neodihna timpului care macină, risipește și depozitează, paznic al revelațiilor celor mai înalte aspirații. Până și tăcerea vor-bește, decriptând iluminări, măști, orgolii, practici sapiențiale, pledoarii, mirări și bucurii, adică tot ceea ce înseamnă cu adevărat viața și datul: „aș putea să te întreb ce cauți printre / cuvintele mele / de ce stai în halatul de casă / în casa cuvintelor / pe scaunul fără picioare / cu un stilou înfipt în pagină // dacă vrei împart această pagină cu tine / și tot restul vieții / o voce îndeamnă alt ecou / și cine să spună că nu erai acolo / alunecând pe podea / alunecând prin scrisul meu / și sângele poemului îți țâșnește pe nas // va urma o pagină goală / o tăcere care ar putea fi a mea” (ar putea începe tăcerea de la capăt, p. 72). Revelația extincției, care poate salva perspectiva, așa cum am enunțat mai sus, se arată la pagina 66: „am visat că aveam în mâini / noul volum de poezii: / nu m-ai scos din coasta ta / curioasă l-am răsfoit / așa cum mi-aș fi desfășat / propriul copil / … / este ceva legat de timp / desenez ferigi într-o simetrie verde / pe o lespede sau așa ceva / găsesc un drum secret / memoria cântă în urechile mele”.
Poeta nu pune stiloul pe pagini, notând întâmplări cotidiene, nu se pierde în dansuri care nu mimează măcar imaginea valsului trecut și prezent, ci construiește meticulos proiecții transfiguratoare, uzând de laitmotive cu sensuri semnificative: „stau întinsă în mii de crengi / curg în o mie de frunze / frunzele îmbătrânesc mai repede decât mine // fără să îmi pese de toamnă / am umblat până la un cer roșu / fac și această fotografie / în care mă ascund // când mă întorc spre casă aduc / culori uscate pe brațe și ele / s-au și împrăștiat ca frunzele / într-un târziu / aud cum apele nopții năvălesc pe sticlă / sparg toate zăgazurile // voi adormi în cele din urmă într-o lampă albastră” (seamănă cu mine sau mai rău, p. 70).
Orice ar avea în vedere, Rodica Brad Păuna evită spațiile inerte și cercetează fără încetare timpul ce rămâne pe spirala cojii unui măr, desfășurând lumea pe ecranele radioscopiei și forărilor în abisuri vegheate de o „undiță” ce pândește limba leviatanului din Cartea lui Iov: „…pregătesc meniuri exotice și cred în călătorii / timpul vine dintr-o călătorie / … / simt ceva că este pe cale să se întâmple / un magician scoate batiste din gât / … / am frânghia am un ceas și pasiunile mele / / să nu crezi că știu / ce este dragostea cu adevărat / trag de niște fire ale invizibilității / … / îmi vărs nopțile în poezie cu mâna mea / ce dacă el spiralează / coaja unui măr” (intruziune, p. 36).
Dintre poemele cărții, câteva sunt arte poetice, iar discursul liric se dezvăluie prin simplitatea prozodiei structurii versurilor, poeta ocolind abil necesitatea rimelor, dincolo și dincoace de „formele fixe”, tehnică ce lasă de înțeles înscrierea liricii sale pe linia unei modernități anume necăutate. Senzorial-afectivă, deliciile poetice sunt împărtășite sub auspiciile credinței: „încă mai găsesc în mine locuri neștiute / pe care nu le-am umblat // îi citesc lui Dumnezeu în fiecare noapte / versiuni ciudate ale mele / ce se destramă înaintea zorilor / Doamne / cum ai putut să-mi umpli farfuria cu vise / și să mă înfometezi din nou / Doamne // și s-a uitat în ochii mei și a vărsat / câteva taine / am găsit neliniștea mea / ca un bolovan singuratic în curte…” (versiune în alb, p. 56).
Autonomia poeziilor este certă, excluzând din evaluări nevoia comparațiilor critice. Față de cartea aceasta, asemenea examinări nu s-ar justifica. Nu m-ai scos din coasta ta este o carte de rezistență.
