Puține sunt documentele care atestă vechimea certă a satului nostru. Conform unor informații transmise de prof. Doina Popovici, începutul satului ar fi cu mulți ani în urmă, în prima jumătate a secolului al XV-lea, în jurul anului 1430. Atunci ar fi fost câteva case așezate sub Centălan, apoi a venit prima epidemie de ciumă, care i-a decimat pe oameni, iar supraviețuitorii și-au reconstruit case, dar nu pe același loc, ci mai aproape de Someș, pe un pământ care ar fi fost împădurit. Încet-încet s-au populat cele trei terase ale râului.
În documentele oficiale se vorbește de o epidemie de ciumă, în jurul anului 1715, și de o alta care ar fi fost cu aproximativ 300 de ani în urmă. Deci se cam potrivește cu anul 1430, menționat anterior. Comuna Ciumeni (numită probabil după evenimentele care au avut loc) aparținea din punct de vedere istoric de Cetatea Almașului. Pe clopotul cel mic al bisericii, fabricat de un meșter din Viena, e inscripționat anul 1714. În 1733 se vorbește deja despre existența a 23 de familii, din care au rezultat cele două neamuri: neamul Găborenilor și neamul Diacului.
Despre istoricul localității vorbește atât de frumos și de documentat Niculiță Gliga, un orator de excepție, un depozitar al multor întâmplări și evenimente din vechime, aflate de la bătrânii cu care îi plăcea atât de mult să stea de vorbă. El vorbește despre primele 23 de case, care s-au înmulțit prin binecuvântarea lui Dumnezeu, structurându-se pe neamuri. Aceste neamuri cu încrengăturile lor s-au înmulțit, satul s-a populat cu numeroase familii, apoi evenimentele istorice și sociale au generat „exodul” către oraș sau în alte țări, prosperând acolo unde s-au stabilit.
Iată cum se confirmă ceea ce domnul Ioan Oros-Podișan a scris atât de frumos: „Omenirea progresează tocmai prin tezaurizarea și transmiterea experiențelor de la o generație la alta. Or, asta este posibil doar prin nemurirea sufletelor ca suport informațional”.
Locuitorii comunei Ciumeni și-au procurat proprietăți de grup, cu mari sacrificii, adunând bănuț cu bănuț și umblând desculți, pentru a-și cumpăra suprafețe de pădure (composesorat). În monografia „Șimișna 700 – Istorie, tradiții, destine”, scrisă de Ionel Penea, Ioan Pop și Viorica Pop, se menționează la pagina 161 următoarele:
• „Composesoratul Ciumeni – 111,17 ha”;
• „Biserica și școala – 15,40 ha”;
• „Comuna Ciumeni – 85,20 ha (pădure comunală)”.
După o liniște aparentă, când oamenii și-au văzut de-ale lor, construindu-și un confort cât de cât acceptabil, au însurat, au măritat, au prosperat cu teama și cu credința în Dumnezeu, în 1781 o parte dintre săteni trec la Uniație, iar în 1852, în totalitate.
Având aceeași credin-ță, același preot, aceeași biserică, oamenii își duceau traiul nu chiar ușor, pentru că erau menținuți într-un analfabetism dureros de către autoritățile austro-ungare, care nu aveau nevoie de români luminați. Totuși, în vremea Împărătesei Maria Teresa s-a permis înființarea unor școli în care copiii să învețe scris-citit-socotit (se numeau școli triviale), pentru că Imperiul avea nevoie de muncitori care să practice meserii necesare industrializării.
Așa se explică faptul că preoții și învățătorii – chiar cu școală puțină – îi învățau pe micii școlari literele și cifrele în diferite spații disponibile – case nelocuite – până mai târziu, când s-a construit clădirea școlii actuale.
Anii s-au scurs…
Iată că norii războiului s-au abătut asupra Europei – Primul Război Mondial, în acel sfârșit de iulie și început de august 1914. În 27 august 1916, România declară război Austro-Ungariei, situându-se de partea Antantei. Evenimentele se precipită, Germania și Turcia declară război României. În 31 august 1916, Bulgaria atacă România. România primește un ultimatum: „Acum ori niciodată!” – și se decide intrarea în război a României de partea Antantei.
Mulți bărbați și tineri au fost mobilizați în război. Mulți au plecat… puțini s-au întors. Luați de la coarnele plugului, fără să știe să țină o armă în mână, au fost trimiși în direcții necunoscute, într-un război care nu era al lor. Trenurile mergeau spre Galiția sau Tirol, mulți români fiind trimiși în linia întâi, de unde nu mai era cale de întoarcere.
Au rămas văduve, orfani, bătrâni fără sprijin și fără speranță, pământ nelucrat, viață foarte grea, dar mai greu a fost pentru cei care și-au așteptat zadarnic soțul, tata sau feciorul, fără să afle nimic vreodată despre ei.
A urmat 1 Decembrie 1918 – Marea Adunare de la Alba Iulia – când Transilvania s-a unit cu patria-mamă, formând România Mare.
Perioada interbelică s-a caracterizat prin dezvoltarea industrială, a agriculturii și a culturii române… până când are loc un alt moment dureros: la 30 august 1940 – Dictatul de la Viena, prin care Ardealul este anexat Ungariei. Alte abuzuri, alte necazuri pe bieții ardeleni. Unii au fost obligați să se refugieze în Regat, lăsându-și gospodăriile de izbeliște.
Din 1940 până în 1945 – Al Doilea Război Mondial – alte jertfe umane, alți bărbați schilodiți, alte suferințe și suflete rănite. În 1945-1948, reforma agrară, apoi au urmat TOZ-urile, după model sovietic. La noi se numea GAC – Drum Nou – Ciumeni. Încă din 1946 a început instaurarea comuniștilor și lupta împotriva chiaburilor. Dacă un țăran era mai înstărit – avea pământ mai mult, semănătoare sau alte utilaje – era catalogat chiabur, să nu mai vorbim de cei care aveau batoză sau moară.
În 1948 se revine la ortodoxie prin decret al Consiliului de Stat.
În 2 martie 1949 s-a emis decretul colectivizării, proces amplu și dureros care s-a încheiat în 1962.
În perioada 1950-1951 a avut loc reforma monetară, altă lovitură primită de oameni, când s-au schimbat banii, trecându-se la moneda nouă. În 1957 s-a introdus curentul electric în sat și în casele oamenilor, ceea ce a dus la schimbarea vieții acestora.
În 1965 s-a schimbat numele satului nostru din Ciumeni în Podișu.
Unele case erau încă acoperite cu paie.
Ce a însemnat Colectivizarea?
Oamenii au fost obligați să se înscrie în colectiv „de bună voie” cu tot ce aveau: pământ, animale mari, atelaje, pluguri, prășitori, semănători, care. Multe au devenit cărbuni pentru fierărie. Ce suferință, teamă, teroare, nopți nedormite pentru bieții oameni! Îi țineau la Primăria Ileanda, „la lămurit”, nopți întregi, cu amenințări.
Tatăl meu, alături de alți oameni din sat, a fost chemat de multe ori, la primărie, fiind ținut nopți întregi. Pe tata l-au acuzat că e chiabur și că e împotriva regimului, că oamenii din sat condiționau înscrierea în colectiv de decizia lui Avel Demian și Todor Pop din Deal. Fratele meu s-a ales cu o mare pedeapsă, cauzată de refuzul tatălui de a completa cererea: Octavian, fiind student în anul al III-lea la București, la Facultatea de Mecanică, a fost exmatriculat, fără să i se mai recunoască anii de studiu. Mai târziu a urmat cursurile Facultății de Matematică de la Cluj, devenind profesor de matematică. Tata n-a avut încotro și a semnat cererea, neputându-se opune mersului vremurilor.
Unii au fost pedepsiți pentru că s-au opus, reacționând mai violent: Octavian de pe Deal s-a aruncat în fața tractorului care urma să-i are pământul, motiv pentru care a făcut pușcărie împreună cu Liviu Demian.
În sfârșit, „colectivizarea s-a încheiat”, iar„beneficiile acesteia”au fost evidente toamna, când oamenii erau retribuiți cu „nimica toată”, ceea ce a avut un efect dramatic. Au fost nevoiți să se descurce cum au putut. Brigadierii, fiind din sat: Victor Pop, Anica Pop, Iosif Terec, se făceau că nu văd, că nu aud, pentru ca oamenii să poată supraviețui.
Ceea ce se petrecea nu prezenta siguranță pentru oameni, așa că s-au gândit că ar fi bine să-și trimită copiii la școală pentru a avea o viață mai îndestulată. Bărbații au început să-și caute locuri de muncă, angajându-se la calea ferată, la ștrec, la Cooperativa din Ileanda, la Dej, la Câmpia Turzii, la Teliuc. Cei care făceau naveta la Dej porneau de acasă la ora patru dimineața și ajungeau acasă abia după ora 17:00 – Vasile Chifor de pe Inață, Alexandru Butuza (Șandor), Ungur Iosif (Micu), Dorel Ungur, Mitică Penea, Dumitru Penea (de pe Fajite). Cei care lucrau din greu la calea ferată „la lopată”, fie vară, fie iarnă, ajungeau acasă spre seară și continuau munca la CAP: Gabor de pe Deal, Iosif Chifor (Pipa), Iosif Gliga – șef de echipă, Iosif Hosu, Vasile Cupșa. Ei făceau naveta cu bițâcleta, cum spunea Gabor. La Câmpia Turzii lucra Vasile Gliga, care s-a mutat apoi acolo, împreună cu soția Livia. În acel loc s-a născut și fiica lor, Alina. La Teliuc, în domeniul minier, au lucrat Șandor Chifor și Iosif Chifor (Ciuru).
Dezvoltându-se Cooperativa de Consum Ileanda, era nevoie de încărcători/descărcători de vagoane, muncă epuizantă, pentru că angajații cărau saci de 50 de kilograme cu spatele. Îi solicitau și noaptea când era nevoie: „Haideți că avem vagon!” era expresia laconică de mobilizare. Răspundeau cu promptitudine: Valentin Bălan, Octavian de pe Deal, Iosif Chifor (Tinu), Iosif Demian (al Auricăi).
La Primărie în Ileanda lucrau: Iosif Hodiș – perceptor, Șandor Hodiș de pe Inață (Domnu), Alexandru Costin, Liviu Butuza, iar la CAP Ileanda, Onorica. La cele două cabine CFR, în calitate de acari: Arghil Demian, Iosif Fodor, Ioan Pop, creându-se o adevărată tradiție în această meserie: Adi Penea, Sandu Penea, iar Luci, băiatul lui Adi, impiegat de mișcare.
Tractoriștii (mecanizatorii) nu o duceau rău. Primeau pe lângă retribuția în bani și cotă-parte din recoltă. E adevărat că în perioada campaniei lucrau pe tractor din zori și până noaptea, la lumina farurilor.
Femeile erau organizate pe echipe, primind rație la toate lucrările: împrăștiat îngrășăminte pe suprafețele semănate cu păioase, la săpat, la cules de in, la cules de porumb. Fiecare echipă avea câte o șefă, care le mobiliza la muncă: Ileana Mureșan, Viorica Bălan, Sanfina Pop, Valeria Neghina, Viorica lui Gabor. Anual se făcea darea de seamă, când se prezenta clasamentul echipelor fruntașe pe CAP Ileanda. Echipele din Podișu erau mereu fruntașe, spre bucuria inginerului Mihai Ștefănescu, foarte atașat și mândru de echipele din Podișu, „fetele mele harnice”. După darea de seamă se organiza o petrecere cu joc și voie bună.
În decembrie 1989 a avut loc Revoluția, având ca scop înlăturarea lui N. Ceaușescu și a regimului pe care acesta l-a instituit. A fost o revoltă a oamenilor pentru starea în care ajunseseră lucrurile. De atunci suntem în perioada de tranziție și doar Dumnezeu știe ce ne mai este rânduit. Măcar pace de-ar fi…
* Fragment din volumul semnat de Viorica Pop Demian, „Un sat ardelean: Podișu”, dăinuind peste veacuri, apărut recent la Editura „Caiete Silvane”.
