Un demers critic, pe cât de îndrăzneț, pe atât de necesar, ni se pare volumul, purtând un titlu-avertisment al Deliei Muntean, De veghe la hotarul limbii române, Editura ICRV, Zrenjanin, 2025. Tomul beneficiază de o solidă prefață a lui Nicu Ciobanu, redactor responsabil al Editurii Institutului Cultural al Românilor din Voivodina, cea a cărei siglă e imprimată pe copertă. Ideea principală a textului de gardă, contrasă din volumul însuși, e clar formulată în subtitlul prefeței: „Literatura română din Serbia – perpetuul exercițiu de reconfirmare a ființei naționale”. Fără să omită antecedentele din urmă cu secole, prefațatorul clarifică subiectul cercetării de acum a Deliei Muntean: „Cronologic, această literatură s-a cristalizat într-un context postbelic, avându-și începuturile oficiale după 1945, odată cu apariția revistei „Lumina” (1947), atunci când la Editura Uniunii Culturale Române apar primele plachete de versuri ale tinerilor poeți”. Adâncindu-și perspectiva istorico-culturală asupra poeziei din Voivodina și Timoc, criticul distinge trei generații, care – într-un efort de modernizare și sincronizare – își trec ștafeta de la una la alta. Nu uită însă nicio clipă sarcina social-civică a artei cuvântului: „Incursiunea noastră fugară prin curțile interioare ale literaturii române din Serbia, accentuând anumite momente evolutive, și-a propus să atragă atenția asupra faptului că ea reprezintă nu doar o expresie artistică a identității românilor din această regiune, ci și o mărturie a unei rezistențe culturale în fața provocărilor istorice și sociale”. Mai face editorul din Voivodina și o reverență, credem că pe deplin meritată, în fața cărții de care ne ocupăm: „Cartea Deliei Muntean, De veghe la hotarul limbii române, se înscrie în eforturile constante de a documenta, analiza și aduce în atenția cititorilor contribuțiile literare ale scriitorilor români din Serbia, conturând o imagine amplă asupra unui fenomen literar distinct, cu rădăcini adânci și implicații actuale. Nu este doar o cercetare literară, ci și un act de recuperare identitară”.
Prefeței îi succedă un mic capitol de „lămuriri” din partea autoarei, unde aflăm că: „Tomul de față este primul din acest amplu proiect, în cadrul căruia vom cuprinde portrete auctoriale din viața literară de expresie românească din provinciile menționate”. Celui de-acum, în care sunt incluși cincisprezece scriitori, înfățișați în ordine alfabetică, îi vor urma alte două volume, care vor descrie producția beletristică, dar și activitățile literar-culturale conexe ale altor autori. Precizăm că actualul tom e consacrat, prevalent, poeziei. Spre deosebire de critica de întâmpinare, din culegerile sale de cronici, aici autoarea îmbină istoria literară cu studiul comparatist, teoria literară cu sociologia și, în proporții diferite de la un poet la altul, cu metafora critică și critica de text. Principalul concept cu care Delia Muntean operează în medalioanele sale este cartea interioară. Prin prisma acestei sintagme e decelabil și titlul cărții: „Sunt elemente ce țin de cartea lăuntrică (personală ori colectivă), aceea care asigură trăinicie ființei în integralitatea sa. Protejarea ei necesită veghe continuă, mobilizare de resurse, implică sacrificiu. Ea nu poate fi scrisă decât în limba mamei”.
Seria medalioanelor se deschide cu Slavco Almăjan, considerat „poetul-mentor de generație”. Atributul acesta l-a putut dobândi și datorită însărcinărilor sale multiple în plan cultural, între care cea mai eficientă pare a fi aceea de redactor-șef la revista de literatură „Lumina”. Toate eforturile sale au ca scop așezarea literaturii comunității românești din Voivodina în ansamblul literaturii române. Autoarea întocmește un „opis” al întregii opere, vaste și în mai multe genuri, însă analizează minuțios doar poezia cu frecvente trimiteri și la opera epică. Într-o primă secvență interpretativă, se referă la volumele de început, când poetul „învăța să locuiască în poezie”, împrumutând, uneori, motive de la Vasko Popa. Mai departe, Delia Muntean e cât se poate de atentă la apetitul inovator al poetului. În acest sens, sunt marcate momentele când el renunță, treptat, la muzicalitatea versului. Mereu este avută în vedere și dimensiunea socială a poeziei. Identificăm, între metodele de lucru ale autoarei, exploatarea hermeneutică a motto-urilor, așezate în fruntea volumelor de versuri, fie că sunt din J.L. Borges, fie din Octavio Paz sau din Jack Kerouac. Cercului de creatori formați în preajma revistei „Lumina” îi aparține și Ioan Baba, „un poet al nevindecării”. În numărul mare de volume, exegeta îi urmărește evoluția spre concentrarea expresiei, până la cele două volume de haiku-uri: În cuibul ochiului și Oglinda triunghiulară, cu care poetul se desprinde de tradițiile versificației consacrate în spațiul cultural voivodinean. Debutată și ea de revista „Lumina”, poeta Mărioara Baba se numără printre intelectualii Banatului sârbesc, care au făcut studii la București. Străbătută de conștiința dureroasă a trecerii, poezia ei, cu amprentă postmodernistă și de o mare intensitate lirică, e una dintre cele mai bine articulate și fără semnificative scăderi valorice dintre operele analizate aici.
De o diversitate tematică debordantă, poezia lui Olimpiu Baloș își găsește și registre stilistice pe o gamă largă, de la romantism, la suprarealism. Ca o coordonată distinctă, e remarcată la el poezia erotică. Și, poate mai mult decât la ceilalți autori, versurile sale capătă forțe neobișnuite de la pământul natal. Ne limităm la atât, fiind însă încredințați că la fiecare scriitor din carte rămân aspecte pe care cititorul urmează a le descoperi pe cont propriu. Vasa Barbu e unul dintre poeții din aceste pagini, care – studiind la București – a frecventat cenaclul studențesc „Junimea”, cu urmări vizibile în opera sa. Mai întâi, îi este semnalată poezia cu înclinații confesive, apoi prezența unor motive din mitologia vernaculară, precum cel al zidului. De asemenea, semnele cotidianului, observate și imprimate în stil jurnalistic. Un cronotop cu valențe autoreferențiale – unic în poezia de limbă română – îl reprezintă spațiul numit Panonia. Ultimele poeme stau sub semnul întețirii tensiunii lăuntrice, redată prin metafora „furtunii în călimară”. Din medalionul critic consacrat lui Vasile Barbu aflăm că în Voivodina există o Uniune a Scriitorilor în Grai Bănățean, amintindu-ne, de îndată, că o mișcare similară, de proporții mai reduse, se manifestă și în România. Exegeta împarte creația acestui „aed singuratic” în „poezie pentru cetate” și „poezie pentru sine”. Mai departe, înțelegem că poetul duce pe umerii săi toate riscurile tradiționalismului. Iar cele 12 pagini de care se bucură Ion Bălan ni se par un spațiu tipografic generos cam peste măsură, acordat unei copii șterse a lui Dan Deșliu.
Despre Petru Cârdu, autoarea volumului de critică scrie: „…a regenerat substanțial lirica din Voivodina, aducând-o mai aproape de marea poezie europeană”. Într-un număr relativ restrâns de volume, marcate de amprenta unor modele tutelare ca Vasko Popa sau Nichita Stănescu, utilizând mijloacele expresive ale ironiei și parodiei, poetul a transfigurat filoanele folclorice și tragismul existențial în forme spectaculare ale jocului poetic. În ultimele poeme, martor la ravagiile istoriei din țara sa, autorul adaugă paletei stilistice știute și estetica urâtului. Traducerea avangardiștilor români într-o antologie în limba sârbă i-a lărgit mult libertatea de expresie. Plasându-l în primul val postmodernist, prin lepădarea de metaforism, autoreferențialitate sau desolemnizarea discursului, despre maniera lirică a lui Nicu Ciobanu exegeta va scrie: „Dacă repertoriul nu este unul inedit, poetul abordând teme consacrate ale literaturii: nașterea, copilăria, natura, iubirea, nunta, creația, timpul, moartea ș.a., novatoare sunt imaginarul artistic, perspectiva auctorială, precum și pendulările subtile între concret și abstract”. Privite laolaltă, discursul poetic și discursul estetic ale lui Nicu Ciobanu converg, spre același pattern central: identitatea și condiția dramatică ale minoritarului etnic. În cadența pașilor critici cu care se apropie de poezia lui Ioan Flora, se simte la Delia Muntean o deferență ce coboară pe chipul pelerinilor doar la intrarea într-un templu. Nu ezită să-i găsească, de la început, ascendența în Arthur Rimbaud. Mișcător, pentru ea, este și amănuntul biografic prin care, odată cu stabilirea la București împreună cu familia, în 1993, poetul trece hotărât și definitiv pragul literaturii române. Descriindu-i, într-o ordine succesivă, volumele, criticul identifică modalitățile, mereu înnoite, cu care poezia sa înaintează înspre concretul existențial. Prin tipul de sensibilitate, dar mai ales prin ideologia clocotrismului („tragismul vieții privit cu simțul umorului, care merge până la grotesc, absurd ori umor negru”), mișcare literară pe care, împreună cu câțiva comilitoni, el a impus-o, Ioan Flora e un precursor al optzeciștilor.
Poezia lui Pavel Gătăianțu este a unui poet-jurnalist, cu tot ce-nseamnă asta: atenție concentrată la convulsiile epocii, valorificarea și narativizarea evenimentului, stilul telegrafic și dinamismul relatării, puterea de-a selecta și reda trăirile șocante. Consemnând evenimente poetice dintre cele mai îndrăznețe, din care nu e exclus sincretismul, cercetătoarea notează: „Tenta ludică, amintind de șotiile din desenele animate, nu diminuează nicidecum dramatismul. Face mai suportabilă înfruntarea – donquijotescă aproape – cu morile de vânt ale istoriei și ale războiului”. Singurul reprezentant al generației nouăzeciste e Valentin Mic. Publicarea unui volum în colaborare cu Mărioara Baba, La dans cu ciufulitul (2004), e semn că poetul s-a dezvoltat în deplin acord cu generațiile de lirici care îl precedă. Iar eseistei nu i-a scăpat acest detaliu important: „lectorul e întâmpinat de texte mereu proaspete, fiecare îmbrăcat în povestea lui. Puse laolaltă, acestea înlesnesc apropierea de o perspectivă subiectivă asupra existenței, a scrisului, a relației cu epoca și cu permanentele ei metamorfozări”. Ioan Miloș are o biografie mult mai spectaculoasă decât opera propriu-zisă. Exilul, cu succesive schimbări de patrii și de limbi, rămâne principalul laitmotiv al existenței sale. Iar biografismul, una din temele predilecte. În contextul dat, eul poetic se plimbă, mai sprinten sau mai agale, pe întreaga scară a erosului, de la sublim, la disperare.
Concepându-și medalionul despre Ileana Ursu pe două motive ale creației, zidirea și mărturisirea, Delia Muntean relevă: „Precum în cazul lui Ioan Flora, actul de a scrie constituie unul dintre faptele de existență. E mod de a fi. Influențată și ea de ideologia clocotristă, Ileana Ursu trăiește realmente ceea ce așază pe hârtie, se aduce pe sine – ca persoană fizică – în operă, locuind-o”. În poezia civică a lui Mihailo Vasilievici, criticul pornind de la un volum cu titlu de sugestie kafkiană, Mașina de bătut, remarcă pasiunea tonului, patosul și forța expresiei: „Lexemele și construcțiile agresive, războinice (bag, lovesc, puternic, dau buzna, bag cuțitul, tai capul, pornește la luptă) convertesc poemul într-un autentic câmp de bătălie, ce refuză a se lăsa învins/slăbit de eventuale efuziuni lirice. Până și instrumentul (deci și scrisul) este unul «de bătut»”. Acest prim volum anunță o construcție critică impresionantă.
