Viorel Mureșan, Umor dialectal

George Călinescu își încheie capitolul Tendința națională din Istoria literaturii române… cu un paragraf intitulat Umorul dialectal. Criticul identifică fenomenul, mai apăsat, la Victor Vlad-Delamarina, creatorul acestui gen poetic la noi, vorbind despre un gasconism bănățean, cu trimitere la Cesare Pascarella, cel mai de seamă exponent italian al poeziei în dialect roman. Nu e deloc întâmplător faptul că literatura noastră dialectală s-a născut în grai bănățean, având în vedere caracteristicile fonetice și lexicale, poate cele mai bine conturate, dintre ramificațiile teritoriale ale limbii naționale. Iar versurile tânărului poet, ofițer de marină, sunt scrise cu intenția de a pune în evidență resursele expresive ale limbajului deprins în comunitatea sătească din care provenea. O puternică impresie de viață degajă evocările unor tipuri umane caracteristice, figuri din lumea satului, precum și anecdotele și întâmplările pline de haz, toate avivate de fonetica și lexicul cu apăsată culoare locală. Autorul Vieții și operei lui Ion Creangă sublinia întrucâtva, prin titlul său, amintit mai sus, caracterul exclusiv umoristic al poeziei dialectale. De-aceea, la niciun astfel de scriitor, nu vom căuta elemente lirice. Ei au certe calități de observatori ai vieții și sunt buni cunoscători de psihologie țărănească. Atenția lor se îndreaptă spre amănuntul plastic țărănesc și limbajul autentic local. Imaginea lor despre lume și existența umană ca un tot unitar se sprijină pe umor și optimism, fapt ce îi apropie sensibil de George Coșbuc, dar mai ales de George Topârceanu. În poezia scrisă în grai bănățean se află adânc absorbit spiritul folcloric.

Vom descrie, în continuare, un volum de versuri, tot în subdialect bănățean, în a cărui posesie am putut intra în septembrie 2024, cu ocazia unei șezători literare la Săvârșin: Ioan Vodicean, Gi la Murăș în Petrari, ediția a V-a, Editura Cartea Bănățeană, colecția Grai bănățean, 2023. Din critica de întâmpinare a volumului am parcurs cu mult folos articolul Doinei Adriana Nicolăiță, publicat în „Arca”, nr. 3/2024. Abordând „savuroasele /… / poeme în grai bănățean” ale lui Ioan Vodicean, autoarea susține că: „Notele sale de personalitate sunt direct dependente de zona culturală Făget-Lipova, pe Valea Mureșului, de care este structural legat”. Din aceeași sursă aflăm că autorul este antologat în Poezie în grai bănățean, vol. I, ediție îngrijită de Aurel Turcuș.

Cartea de care ne ocupăm are în cuprins 26 de texte și „e scrisă în forma cultă a graiului bănățean, lucru rar întâlnit azi, când tradițiile și obiceiurile zonale dispar. Ioan Vodicean este însă un păstrător al spiritului locului, scrie cum simte, pur bănățenește”. În deschidere ne întâmpină o prefață semnată de prof. Ștefan Pătruț, coleg de cenaclu și colaborator apropiat al poetului nostru, el însuși poet dialectal. Vom anunța cititorul, atunci când vom recurge la eventuale considerații ale prefațatorului. La capătul descrierii din exterior a cărții mai adăugăm că la subsolul paginilor acoperite de text poetic își găsesc explicațiile autorului 187 de termeni zonali, lucru ce înlesnește într-o oarecare măsură lectura unui cititor nebănățean.

Primul poem, Umflătura, reprezintă o scenă domestică din viața unui cuplu de țărani, ajunși la senectute. Vară toridă în bătătură, „Moș Ion lucră la stupi”, în timp ce „Baba lui, muiere șoadă, /… / Plomogește-o cocoradă, / Geaia friptă în cipsâie”. Liniștea idilicei fresce e tulburată brusc de țipetele bietului moșneag, pe care-l mușcase una dintre albine, strecurată cu multă viclenie tocmai în lenjeria sa intimă. Omul se zvârcolește amarnic, pe când „Văzând baba că nu-i glumă, / O plecat la dispenzari / Inge-ar fi vinit gi-o lună, / Unu Costi, sanitari. // L-o găsât, l-o dus acasă, / Numai pân-o ajuns iel / La moș Ion i să umflasă / Baș cam cât on dovleșiel”. Observăm o bună dozare ascendentă a afabulației, însoțită de comicul de situație. Celălalt tip de comic, cel de limbaj, e dres, în final, cu tot rafinamentul umorului țărănesc, dar și cu resemnarea adunată din arsenalul paremiologic: „Șî atunși i-o zâs muierea: / «Domnu Costi, țucu-ț gura, / Fii bun ia-i lui Ion durerea / Numai lasă-i umflătura»”. Din tipologia cărții, în bună tradiție folclorică, nu lipsește soacra: iscoditoare, vigilentă, clevetitoare, meschină și, pe deasupra – cea de aici – rea de muscă: „Soacra mea, s-o țână Domnu’, / Îi cu șcință, bat-o ploaia, / Sara n-o apucă somnu’ / Până nu șiceșe foaia. // Nime-n lume nu-i rezistă / Gi să ia cu ea la gură, / O poși fașie analistă / Că pleznieșcie gi cultură. // Da’ să viez alaltăsară, / Frasu-o șcie șe-o făcut / Că s-o sococit să moară / Șî io nu că n-aș fi vrut, // Numai șciț cât îi gi scumpă / Az la noi o-ngropăciune / Șî l-așa o bucuruie / Nu-i ce-ai fașie gi rușânie. // O gisichis telivizoru’, / Cum v-am spus, alaltăiri / S-o prins baș «Observatoru’». / Mă! Nu-i proastă! șe te miri? // Când acolo auge numai / Că tri juni cu minț cam slabe / Și mai unu cât huiduma / Ar fi rușânat tri babe. // Am văzut-o io că iei i / Rău; da’ n-am sciut și-o pațât. / Mușca buza cu jinjeii / Până tăt-o vânațât. // Cu gându giparce dus / Șî on oci cam șloguit / Să uita numa’ în sus / Șâ așa o glasiut: // «Ce rog Doamnie șî îmi spunie, / Că mi-s mânioasă foc, / Cu șe-on fost ășcia mai bunie / Gi le-ai dat așa naroc?»” (Soacra).

 „Poeziile luate pe rând pot fi lucrate ca mici scenete cu: prezentator-povestitor și personaje creionate precis și reprezentând tipuri întâlnite și azi la sat”, scrie autorul prefeței. Cu alte cuvinte, el sesizează teatralismul, atât al protagoniștilor și al întâmplărilor la care iau parte, cât și al textelor ca atare, scrise cu intenția de a fi rostite public. Dintre evenimentele comunității, cele aducând atingere și moralei religioase, precum adulterul, se petrec pe furiș, dar sunt descoperite apoi cu larg ecou obștesc. În atari conjuncturi, râsul și ironia auctoriale sunt punitive. Poezia care prezintă o faptă atât de reprobabilă se numește După covăsală. Se-nțelege regionalismul din titlu, „covăsala” (iaurtul), era numai pretextul unei întâlniri galante. Într-o dimineață, devreme – ne informează autorul textual – nana Lină, o femeie cu gânduri cam ascunse, „o plecat la-lu Mezdreală / Ca să seară cu-mprumut / Numai-o țâră covăsală”. Nevasta celui ce deținea râvnitul lactat, nana Veta, tocmai ce lucra „cu fața suptă”, pe un deal din apropiere, la fân. Observator sagace, din cerdacul său auctorial, poetul o urmărește și, cum o vede că ajunge în dreptul porții sale, la întoarcere, se repede să-i spună: „Veto, hai, ce poartă / Că ce-așteaptă nana Lină”. Bănuitoare, gospodina încornorată dă buzna în bucătăria sa de vară, unde se desfășura amorul vinovat: „Șî să vez cum s-or buit / Tăcie fețăle șireșci, / Nană Lina o ieșât / Ca nimica pân fereși. // Iară Veta pân spărtură / O tunat ș-o fuljerat. / Tăt șe i-o vinit la gură / O țâpat, nemestecat”. Spirit intrigant, naratorul se implică în tărăboiul iscat după prinderea vinovaților, motivându-și statutul de voce cu acces direct la istoria povestită: „Io am auzât mai bine, / Stând ascuns după on pom, / C-o zâs: «dracu baje-n cine / Covăsala șî pa Ion». // Aialaltă, bat-o geala, / Ii răspunsă aspesat: / «Baje noa… șî covăsala, / Că pa Ion l-o mai băgat»”.

Povestirile de vânătoare, cam ca la Topârceanu, își sprijină umorul pe hiperbolă. E și cazul anecdotei versificate La braconaj, unde, vreo cinci vânători, desemnați printr-o onomastică expresivă: Traian Cârnațu, moșu Lăzărescu, Ion Calitu, Ștefi Lupulescu și Aciu George, pun la cale o vânătoare de mistreți clandestină. Pe întuneric, într-un tufiș, confundându-l pe „Ion Călitu / Care doarme și hârcoanie” cu un posibil vânat, Traian Cârnațu își descarcă pușca în direcția lui. Cel căruia, pe bune, îi trecuse glonțul pe la ureche, trimite în derizoriu toată grozăvia întâmplării: „Speriat gi-mpușcătură / Sari-n sus vo patru pălmi / Șî să slobozî la gură / În blăstăme și sudălmi: / «Pușci-vă, ardă-vă focu, / Șe potop v-o apucat? / M-aț fi sfirijit colopu / Șî acu’ l-am cumpărat»”. Mersul în pețit e un bun pretext pentru a creiona caricatural portretul unei fete bogate, dar fără trecere la flăcăi, în paradigmă coșbuciană (În pețit la lu’ Cărică). Tumultul satului, într-o dimineață de vară, e surprins cu penel breughelian, iar împletirea de imagini acustice și motorii din final vine să sugereze pata de culoare locală: „Io mă uit pa on ochecie / Șe dă tumna în părău / Inge ieri, copii și fecie / Jiucam șuștar șî bătău. // Satu îi ca furnicariu, / Gi pă geal on corn rasună, / A lui Ioșca nost, vacariu, / Carie târla îș adună” (Giminiață pircișană). În același registru, îmbinând spontaneitatea, elocvența și umorul de sorginte populară, bucata La oraș, pa drumu’ ăl mare încrucișează anecdoticul cotidian cu șarja politică.

O culme atinge burlescul lingvistic în poezia La ducean (la magazin), veritabil tablou însuflețit, al cărui umor rezidă în replicile, date cam în doi peri, într-un dialog dintre „Sofia Bât, o babă șoadă, / Șî la conși ș-o prins o floare”, și un consătean mai poznaș. Comicul de situație glisează înspre absurd în La taiatu porșilor, unde, după o noapte cruntă de beție, din ajunul ignatului, Chimu Penț și Ion Majiunu merg, de la cârciumă, direct acasă la cel de-al doilea, comițând o gafă impardonabilă. Venită să le ia lucru-n primire, „A lu Ion muiere-i neagră.  //… // «Chime! Strâgă ea în sâlă, / M-ai taiat, taia-ce-ar trinu, / Tumnaș scroafa gi prasâlă. // Acu’ n-ai gicât, veșine / Să vini sara, vrei-nu vrei, / Sî-l iei șî pa Ion cu șinie, / Să daț’ țâță la purșei»”. Trei snoave cu accent satiric demonstrativ arată că, la beție, poți lesne deveni victima unor întâmplări cu deznodământ grotesc: Cu murături, Zama lungă și Șolu hăl zmalțuit. În bucata Gin babaluc (din vechime) transpune o viziune panteistă însoțită de o groasă tușă satirică. La-n gropășiunie resuscită o specie adormită, fiziologia literară, având ca protagonist un preot de țară. Umorul absurd revine, cu forțe proaspete, într-un topos priicios lui: La gară. Înțelegerea generală a lumii și a existenței umane, la acest poet, capătă și nuanțe melancolice, atunci când se întoarce cu fața spre eresuri și credințe, din care izvorăște sentimentul zădărniciei vieții (Gi la Ughiu la Scăiușu). Gratulație (Gi Sfântu Ion) e o urare onomastică plină de tâlcuri, pe când sub titlul Sovârșinu se ascunde o odă la Săvârșin, cu cadențe parodice, dar și cu tendințe de solemnizare a limbajului, la final: „Calatoriule, gi-acum, / La orșinie ai fi gost, / Fii falos! ciar dacă numa / Ai trecut pân satu nost”. În Ionu lu Mezdreală, personajul eponim are, odată cu noua conjunctură geopolitică, („Că ne-or luat în Eoropa”), un tip de viziune apropiată raiului țigănesc din epopeea lui Ion Budai-Deleanu. Adică, una pur utopică: „Șî gi-atâta bunăstare / Nime nu mai umblă treaz, / Om durmi, cu mic, cu mare, / Tătă zâua, pân-la mneaz. //… // Marvăle au să sporească / La tăt natu în voreț. / Pingă drum au să ne crească / Numai peri, gei malaieț”. Încredințăm concluzia rândurilor noastre Doinei Adriana Nicolăiță, cea care a urmărit și înțeles evoluția și rosturile acestei creații: „Meritul poetului este de a menține viu sufletul locului…”