De îndată ce a pășit peste pragul celor 70 de ani, discretul, singularul poet Daniel Pișcu, figură aproape legendară a Cenaclului de Luni, s-a hotărât să ne indice proporțiile lucrării sale artistice, publicându-și la Editura Rocart, Băbana, 2025, Opera poetică, volumul I. Ar mai urma, dacă acesta însumează primele șase plachete din opera poetului: Aide-mémoire (1989); Scrisori de acasă (1995); Titlul poemului este aforism (1997); Game (2002); Jucătorul de cărți (2006); Puțină adrenalină (2009), încă unul sau chiar două tomuri de măsura celui de-acum. Cartea beneficiază de o amplă și comprehensivă prefață a unuia dintre arhitecții conceptuali ai generației ʼ80, Ion Bogdan Lefter, martor nemijlocit al devenirii poetului și poeziei sale. Mai mult narativă decât analitică, prima parte a studiului introductiv reface nimbul biografic al poetului, parcimonios peste măsură cu tipărirea operei până la un anumit punct, și niciodată generos cu expunerea propriei persoane. Apoi brusc, într-un paragraf sau două, sunt enunțate coordonatele principale ale acestei poezii, constatându-se așezarea într-o anume formulă, începând cu a treia carte de versuri. Pașii exegetici, „pe parcurs, de la o carte la alta…”, aduc nuanțări, găsind pentru specificitatea fiecărui volum câte o frazare esențială.
După o parcurgere atentă și a referințelor critice de la finalul ediției, credem că numai pornind de la câteva considerații, temeinice, ale unui coleg de generație și de cenaclu, Romulus Bucur, am putea proiecta această cronică: „Începând să analizezi poeziile lui Daniel Pișcu rămâi cu senzația neplăcută că deși scânteiază de umor și inteligență, deși plac de la prima vedere, deși plac de la început și tot de la început li se văd cu claritate liniile de forță, rămâne un rest inanalizabil și intransmisibil și care, culmea, constituie esența acestei poezii, substanța ei vitală”. Prima impresie, care de bună seamă se va augmenta pe parcurs, încă de la debutul cu Aide-mémoire, este că niciunde în poezia noastră, mai mult ca aici, n-au acoperire enunțurile lui Viktor Șklovski, potrivit căruia „opera literară este formă pură” și, mai cu seamă, poezia ar fi „reușita jocului cu banalitatea”. Copilul, așezat ca temă centrală, generează numeroase „mici scene de familie din cotidianul banal” (din prefață). Însă principala izbândă de aici ni se pare prefacerea lui într-un reprezentant alegoric al poetului: „Ca un copil / ce învață a merge / uitându-se drept / în ochii tatălui / așa construiesc și eu / acest poem / privind la final” (Ca un copil). De altfel, ne și gândim să arătăm spre voracitatea pentru joc, comună copiilor și acestui poet.
Scrisorile de acasă au în comun, într-o bună parte din volum, formula de adresare epistolară, pe când finalurile decurg dintr-un suspans regizat cu sentimentul absurdului, al incoerenței condiției umane. Un poem de largă respirație, Joc, aduce cu o scenetă de familie cu ecouri urmuziene, dar vorbim de un Urmuz care pare că i-ar fi citit pe Ionescu și Beckett. Cadrul desfășurării e „casa”, evident, cea din titlu, care însă, fără nicio consistență fizică, capătă una de simbol consacrat. Aici se va întâmpla „un adevărat joc de cărți”, gregară formă de petrecere a unei seri, într-un context social lipsit de orizont. Textul e construit prin dialog și, prin extensie, „casa” devine scenă. Conflictul, slab conturat, e prezent mai mult ca stare de spirit, una bine cunoscută celor ce-au parcurs cu luciditate ultimul deceniu comunist. Protagoniștii sunt relaționați nu doar prin înrudire sau alianță, ci și printr-o placiditate greu de exprimat. În ordinea intrării în scenă: prietenul sorei mele, eu, sora, tata, mama mea – Mina, fratele meu care încă nu făcuse armata. Replicile, într-un limbaj uzual, mai degrabă scurte, dar extrem de aluzive, sunt intersectate de didascalii și aparteuri. Inventarul lexical înregistrează mulți termeni din sfera militară: „scut”, „sabie”, „corabie”, „salut”, dar și cuvinte sau expresii cu trimitere la privațiunile epocii: „Mi-e frică de slut”, „însă mă spăl… în lighean”, „Mi-e frică de mut” etc. Utilizarea lor rimată alimentează comicul de limbaj al textului. O scenă petrecută între mamă și fiu, pe tema unei paupere și numai părelnice liste de meniu e remarcabil construită: „Ea: Ce-ți fac de mâncare? ouă prăjite? / Eu: Nu, ouă clocite… / Ea: Nu vorbi prostii! / Eu: Altfel nu pot rosti… / Ea: Te-ai cam țâcnit de un timp / Eu: Mi-a intrat în limbă un ghimp…”. Versul cel mai ancorat în „deceniul satanic” evocat ni se pare unul rostit, pe rând, de mai multe personaje, ca într-un cor care tinde să devină comentariu liric la o acțiune dramatică: „mulțumesc că mi-ai adus Săptămâna…”. Trimiterea e orientată spre hebdomadarul profund detestat în epocă, care, sub conducerea lui Eugen Barbu, a declanșat multe acțiuni funeste pentru literatura română. Alteori, poemul e o trâmbă de cuvinte, răsucită în jurul golului, tot cu olm de absurd. Un lucru știu, În fiecare zi, Întâmplare sunt câteva titluri ce-ar putea sta deasupra oricărui fel de text. Pe când Omul care vorbea singur e unul care sună atât de deslușit bacovian! Iar un poem precum Anticariat, aflat sub pecetea fadorii existențiale, se cere imperativ să fie citit doar prin lentilă bacoviană: „Toamnă, anticariat / frunze veștejite / oricât aș căuta frunza lui Eminescu / sau Labiș / cu greu o voi găsi / și chiar dacă o voi găsi / marginile vor fi ca un uzat afiș”.
Următorul volum are ca titlu una din propozițiile emblematice ale cărții: Titlul poemului este aforism. Lui i se acordă, în prefață, cel mai întins spațiu, fiind considerat ca un volum experimental, în nu mai puțin de șase variante de interpretare. Principalul procedeu este repetiția iterativă, având funcția de intensificare prin insistență, iar dacă ne raportăm la termenii din câmpul lexical al scrisului: „titlu”, „poem”, „aforism”, „poet”, „cuvânt”, întregul volum are sarcină metatextuală. Aproape oricare poezie de aici are pregnanța, lapidaritatea și doza de paradox ale aforismului și întinde ancore, în egală măsură, spre arta poetică și spre paremiologie: „125. Titlul poemului este aforism / Eu poetul mă numesc cuvânt / Scriu cu gâtul / Dar nu vă pot oferi nici lănțișoare // Nici mărgele. / Podoabe găsiți la alți poeți / Nu-n versurile mele. / Mă opresc aici”. Într-o organizare lingvistică aproape magică, invocând reminiscențe de descântec, poemele lui Daniel Pișcu cheamă ecouri poetice uitate. Și în Game (poeme de după eclipsă),prefațatorul analizează foarte atent componenta tehnică a volumului: „32 de texte – Game – (doar cu inițialele majusculate) grupate câte patru sub fiecare dintre cele opt GAME DO, …RE și celelalte până la…DO DE SUS. Gamele subordonate celor 7+1 sunete sunt atribuite câtorva personaje, ca-ntr-a… Domniței, a… ostașului sau a… bătrânului, de fapt declamate de același autor-narator care anunță de cele mai multe ori prin titluri, fie serios, fie ironic, temele sau motivele textelor, ca în Gama mirajului, a… colonialismului, a… remușcării ș.a.m.d. Sacadarea «pe note», utilizarea dialogurilor sau a sloganurilor publicitare, bufoneria cvasi-permanentă obscurizează conținuturile propriu-zise, care n-ar fi chiar de neglijat”.
Filonul de semnificat devine mai consistent, textul parcă mai plin de revelație, odată cu volumul Jucătorul de cărți. Discursul la persoana întâi se instalează ca predominant încă din poemul liminar: „Sufletul îmi era plin de pietre //… // am strigat. M-am rugat. / M-am liniștit”. (Plin de pietre). Ici-colo, se prefigurează în poem câte un abur de credință, de iubire, de sentiment al caducității. Timpul, moartea, memoria sau chiar biblioteca personală, devin obiectul meditațiilor jucăușe ale poetului: „Sprijini lumânarea / cu ochii / și ea arde / tăcut / cinstit / liniștit. / Va fi o adevărată / zi de duminică” (Sprijini lumânarea). Poeme precum Păpușii sau Să vină mai repede noaptea! ne arată că între poeții frecventați asiduu de autor s-ar putea număra și un Emil Botta: „Noaptea! / Să vină mai repede noaptea! / Să adorm, să adorm! / Și să uit, și să uit / că tu, Lit-Ocolit, / Nici acum n-ai venit! / Domnule Somn, / Mai e, / Mai e mult / Până pe la sfârșit?” Câte un poem țâșnește ca un gheizer, perforând stânca cenușie și rece a realității cotidiene: „E târziu / dacă m-aș uita la ceas / m-aș mobiliza oare / pentru o altă stare / decât cea de somn? / În somnul de veci / nu există vis?” (Târziu). În Second hand, un fapt divers, ridicat, ca într-un basorelief deasupra mundanului, trăiește estetic printr-o tăietură de daltă, pe cât de hotărâtă, pe atât de rafinată: „M-am înțolit / second hand / frizerii se înclinau în fața mea / bătrânii îmi răspundeau / «să trăiți!» / vânzătoarele mă serveau / cu politețe / lăsând chiar din preț / la intersecție / șoferii îmi dădeau prioritate / cu considerație / ducându-și mâna / la pălărie”. Poemul intitulat Mâna cu șapte degete e o fantezie etimologică, iar pe aceeași pagină cu el stă și cel mai izbutit dintre cele patru haiku-uri, intitulate ca atare în carte: „Fâs! – și chibritul s-a aprins! / Țac! – și lanterna s-a aprins! / Numai lumânarea nu face zgomot!”. Aniversarea unei zile de naștere („Azi împlinesc 43 de ani”) se petrece într-o dezarmantă baie de banalitate. Conferă greutate volumului și câteva portrete feminine, având parcă același prototip, ca într-un joc de oglinzi paralele.
Puțină adrenalină scoboară poezia, din emisfera ficțiunii, în cea terestră, traversată de trasee turistice. Primele destinații: Spania, Portugalia, Andorra. Poetul își acordă instrumentele – fără a fi necesare prea mari schimbări – la punctul de vedere al unui reporter. Din măreția unei capitale occidentale, poetul extrage tot deriziunea, pe care o mai și îngroașă în final, printr-o tușă ironică: „Cea mai bună reclamă / în cafenele / este mizeria / (mucuri de țigări, / ghemotoace de hârtie / aruncate pe jos) / zice ghida. // Parcă e / un fel de corida / pe dos…” (La Madrid). De Ellada, Daniel Pișcu se apropie cu eul său narativ, drapat în giulgiurile reci ale ironiei parodice și ale jocurilor semantice, vegheate de spiritul tăios al lui Caragiale, „al nostru, al lor / al tuturor”: „Era un conifer / la Edessa / și coniferul avea trei conuri / unul: / conul Dumitrache / al doilea / era de soi feminin: / coana Mița / și-al treilea: / conul Leonida / și nu trecea nici o reacțiune / nici o bicicletă pe stradă / cei doi coni / îi luaseră o pizza / coanei Mița / de vie / ce era / și asta / le era viața. / Sută la mie” (Ellada IV). Nisipurile de Aur încheie cartea, ca o mare frescă în șaisprezece episoade, intitulat fiecare Puțină adrenalină, fiind și numerotate cu cifre romane. Secvențele se leagă între ele prin aspectul de amplu, dar plat, monolog interior, amintind întrucâtva de aventura difuză a lui Leopold Bloom. Într-un loc, cu puțin înainte de sfârșit, poetul a avut grijă să-și etaleze acribia și zelul diaristic, cu care smulge sublimul din cenușiul cotidian: „toate acestea / le consemnez / cu plăcere / pe această pagină de hârtie / memorabilă pânză / ca să se știe!” (Ellada XII). Daniel Pișcu e un poet ce, prin eforturi făcute fără emfază, cucerește noi tărâmuri estetice, de la un volum la altul.
