Deși am trăit, cum se spune, un veac de om în preajma tinerilor, n-am avut prea dese prilejuri să fiu fascinat de izbânzile lor literare. Dacă, totuși, mi se mai întâmplă din când în când, cred că împrejurarea e bine s-o comunic și celorlalți, așa cum voi încerca acum, cu debutul în poezie al Emmei Mihăescu, Fitiluri, Editura Charmides, Bistrița, 2024. Vocabula din titlu, așa izolată cum apare pe copertă, fără un context, are nuanțe argotice, arătând spre expresivitatea, într-o largă măsură bazată pe oralitate, a schimbului de mesaje, inclusiv poetice, al tinerei generații. Olimpiu Nușfelean întâmpină, pe coperta a patra, cu comprehensiune, intrarea în arenă a tinerei poete: „Inițiind o organizare specifică a sintaxei poetice, cuprinzătoare, folosindu-se de enunțuri ce zăgăzuiesc curgerea implacabilă a cotidianului, dezvăluindu-i dramatismul, poeta desferecă existența din nimicnicie prin căutarea adevărului – și autenticității – trăirii, fie și prin distrugerea de sine, prin înnoire sub vraja eternei iubiri”. Simbolistica jocului de șah, invocată în primul poem, Gambit, înseamnă pentru autoare începutul luării în stăpânire a ritmurilor lumii și a deslușirii propriului destin. Poemele sunt, în general, de respirație largă, iar scriitura are o solemnitate cuprinzător panoramică: „soarta mea-i un motociclist cu gene lungi / l-am văzut prima dată cînd aveam cinci ani”. Versul inaugural revine pe parcursul poemului, de obicei în deschiderea unor secvențe strofice, atrăgându-ne atenția asupra unui simbol, derivat oarecum din mitologia modernă a automobilului. Astfel, „motociclistul cu gene lungi”, transfigurând ideea de evoluție în mers, devine și un reprezentant alegoric al poetului.
În cadrul acestei deveniri, simbolizate, după cum am văzut, de „motociclistul cu gene lungi”, decelăm și primele semne ale unei prezumtive opere, cu trăsături și stileme proprii. În poemul Refracție, acest univers poetic s-ar vrea o utopie onirică: „mi-am pus în gînd să / dorm în pat cu toți oamenii / mă trezesc pe furiș uneori / văd cum apa le mîngîie degetele / le sparg sticla din jurul capului / le intru în gînd în pupile”. Cel mai decis contur îl au însă versurile de dragoste. O intensă iubire adolescentină circumscriu „poemele apocrife” – cum am vrea noi să le numim – patru la număr, purtând același titlu, …poezie pe care nu mi-ai scris-o, unde vocea poetizantă se delegă unei entități masculine. Ca principală marcă lingvistică, această „voce” utilizează, neabătut, forme gramaticale de viitor din limba vorbită: „o să mă privești cum numai tu știi / ca pe o minune o să mă privești / pe jumătate adormită pe jumătate numai a mea” (A doua poezie pe care nu mi-ai scris-o). Aserțiunile din următorul poem sunt, parcă, și mai convingătoare: „ești prea frumoasă o să-ți spun” (A treia poezie pe care nu mi-ai scris-o). Apoi: „și o să plec iubita mea / în ultimul țipăt al nopții / să nu plîngi să nu miști / și-o să m-auzi ieșind pe geam // …o să m-aștepți știu eu” (id.). Sau: „și de-o să mor o să-ți vorbesc din moarte” (ibid). Există și multe alte mărci ale oralității în poemele acestui ciclu, care ne indică, într-un fel, mutațiile survenite și la nivelul perechii erotice, odată cu devenirea istorică. În ultima poezie a ciclului (după noi și cea mai izbutită!), fenomenul în discuție se află la temelia hiperbolei: „te-ai urcat în 70 / nici nu știa șoferul ăla ce duce / – oare o bănui pămîntul ăsta cine trăiește pe el – / și n-am zis nimic / fiindcă erai prea frumoasă ca să te deranjez”.
Jurnalul liric al stărilor erotice din Fitiluri afișează o paletă bogată de aspecte care se cer cel puțin consemnate. Unul dintre ele ar putea fi atingerea tangențială cu universul bacovian. Cei doi îndrăgostiți mereu știu ceva ce-i numai al lor, iar acea taină și-o încredințează unul altuia fără cuvinte, schițând doar o gimnastică întâlnită și la poetul Plumb-ului: „să nu te mire dar pe asta ți-o spun numai ție / să nu te mire dacă leșin pe covor” (Mărturisire). Incipitul altui poem: „mă întorc tîrziu acasă” (Dans la hala traian) e tot o tușă bacoviană. După ce adună în el un noian de gesturi făcute din teribilism, poemul Despre tine se încheie cu cel mai frumos vers al cărții: „tăcerea ta e poate singura rană a lumii”. Dragostea are avers și revers, iar dacă primul ni se înfățișează ca o ipostază a fericirii, în „poemele apocrife”, forma de coșmar a celuilalt o putem vedea în Mai rău decît gloanțele: „îmi rup hainele de pe mine / îmi ating fiecare centimetru din corp / cum nu m-ai atins tu niciodată / nu știu paralizez sau țip / ce-ai pățit domnișoară / de ce-ai făcut asta domnișoară zbiară / m-ating cu mîinile lor / cu verighetele lor / cu bărbile lor cu unghiile / o tăiem n-avem ce să facem // masa e rece ca lumina verde / a ușii mele verzi din coșmarul meu verde / din care nu mă mai trezeam / în nopțile grele / din vara / cînd era încă bine // dar cine i-a făcut asta domle / așa tînără / le simt ochii le simt ceasurile / și-mi răscolesc printre coaste cu toții / să nu fi rămas / vreun cuvînt al tău”.
Printre condimentele poeziei erotice se strecoară, de bună seamă, și minciuna. De altfel, încă din epoca romantică, apelând eufemismul, Arnim vorbea de superioritatea „adevărului poetic” față de cel al istoriei. Tot el, mai pe șleau, afirma că „minciuna e una dintre îndatoririle de seamă ale poetului”. De aceea, putem considera, la Emma Mihăescu, minciuna ca parte a unui jargon erotic: „oricît de bine aș ști să mint tot nu pot să-mi disciplinez corpul” (Retrospectiv), sau: „poate că-ntr-o zi o să mă opresc din mințit” (Film mut). În Dincolo de gol, codul minciunii poetice se combină cu motivul absenței: „cînd mă uit în oglindă / mă mint doar că văd pe cineva / îmi îmbrac absența frumos / o parfumez o machiez / o fac de ceva de peste un metru șaizeci / îi dau un mers apăsat voce gîjîită / gesturi bruște și pupile de fiară / așa pot să ies pe stradă / nu se mai lovește nimeni de mine”. Și dacă tot am făcut popas în estetica romantică, de ce n-am observa cum destrămarea dragostei se petrece asemenea căderii credinței în ruină, fenomen manifestat mai ales în poezia occidentală: „și te întreb de ce-ai venit chiar azi / cînd ți-am ars lemn cu lemn la mine-n gînd / toate bisericile” (Lemn cu lemn). S-a spus cam de multișor (Friedrich Schiller) că formele poetice au suferit în timp metamorfoze care le-au făcut de nerecunoscut. Poate că cel mai spectaculos cutremur s-a produs în poezia de dragoste. Și atunci, cât de departe rămâne în urmă, cu toată cohorta ei de vorbe ticluit alese, edenica viață de cuplu, de-ar fi să considerăm poezia noastră numai de la moderniști încoace, față de următorul tablou: „iau barosul lui tac-tu / și-o să vin să sparg cu el tăcerea dintre noi / o să rămîi perplex numai uitîndu-mă la tine / s-ar putea să fie nevoie să te adun de pe jos” (Stop-cadru).
Între convențiile dragostei intră și tendința de ștergere a memoriei erotice, iar asta cel mai bine o aflăm exprimată în Cer turbat: „mi-am găsit toate caietele / absolut toate dintr-a doua pînă-ntr-a doișpea / erau aproape toate scrise cu stiloul / ce conștiincioasă eram / le-am băgat pe toate în cadă în apă fiartă / pînă și-au dat și ultimul albastru / m-am spălat apoi în apa aia / și apa aia s-a spălat pe mine / am ieșit de acolo ca un cer turbat / mi se albăstrise până și părul / am ieșit așa de acolo / din cada aia imaculată / mi-am frecat pielea cu toate paginile / pe care le-am scris vreodată / cu toate prostiile scoase la imprimantă / cu fiecare cuvînt al meu / mi-am urlat tot ce mai aveam / și silabele mi s-au spart pe piele / în dinți sub pleoape în unghii / am ieșit așa pe stradă / se dădeau din calea mea toți / nici nu știam că există asemenea fugă / sau asemenea frică / toți cunoscuții mei se dădeau la o parte / aproape le era rușine-n locul meu / te-am găsit legat la mîini / legat la ochi / cu bandă adezivă peste gură / erai atît de singur și plîngeai / din cauza mea / iar eu nu știam unde-o să mai găsesc / asemenea cuvinte”. Ca totul în arta modernă, deci și în poezie, până și dragostea e împinsă în deriziune: „precis o să ne facem două case una lîngă alta / într-a ta ordine într-a mea haos întocmai cum trebuie / să ne punem o masă în fața casei acolo să stăm să glumim / să mîncăm naiba știe ce – știm să gătim doar cît să nu sucombăm / o să facem dragoste la gard în văzul tuturor / sau ca gîndacii prin subsol prin pereți / n-o să mă supăr pe tine crede-mă cînd ca și acum / o să-mi strângi firele de păr de pe hainele tale / cu o enormă silă de parcă poartă-n ele ciuma lui caragea sau iustinian // știu că le urăști doar fiindcă au îndrăznit să mă părăsească / și de-o să fac vreodată ceva să te supere / ține minte dragostea mea așa m-au dat ăștia” (Nu alerga prin zăpadă).
În volumul Emmei Mihăescu există și poeme scrise în paradigma unor înscenări mitice. Am văzut câteva exemple în care pagina devenea un dosar al vorbirii fruste. Dar, mai adecvate unei debutante ni se par acele poeme în care proprietatea, puritatea și claritatea rămân principalele calități ale stilului. În poemul O casă, ca-într-o nouă Cântarea Cântărilor, „în care nu există nici măcar o adiere de Dumnezeu”, focul iubirii e întreținut de natura misterioasă a celuilalt, ca și de treptata ei dezvelire: „dormi liniștit lasă stelele să doarmă și ele / să mai rămînă o noapte / umbrele palide ale pistruilor tăi / dormi liniștit nu știe nimeni // și cred că te pot trezi / dar nu să lipesc iarăși carnea lumii / din care-am tăiat fără milă / …căutîndu-te și-apoi / să nu te mai găsesc // dormi liniștit lasă pădurile / să mai rămînă o noapte / desene făcute de copii / după modelul genelor tale / oamenii nu știu nimic / oamenii te cred dintre oameni // și cred c-aș putea să mai merg / – nici nu pare c-am murit de două ori – / să continui să vorbesc să țip / – vocea mea oricum nu știe nimic – / dar nu să te iert // tu ți-ai făcut casă aici / în mijlocul urii mele / și cum să pot oare să te las pe străzi”.
De-a lungul paginilor s-au acumulat și numeroase semne ale autenticității. Aceleași semne pot fi cele care exprimă momentele interioare cele mai intense ale unui poet. Bineînțeles, dacă el este un artist adevărat. Ultimul titlu din cuprinsul volumului e cât se poate de răspicat: Aici n-am inventat nimic. Dedicat memoriei unui bunic, poemul e încărcat de autoreferențialitate și e scris cu fața întoarsă spre o estetică a autenticității anticalofile și risipitoare de iluzii: „acum e anul de grație 2023 am 29 de ani / asta e prima mea poezie în care n-am inventat nimic / poate de-aia e cel mai prost scrisă și cea mai bună”. Citind acest lung poem, de final, ne mai aducem aminte de „motociclistul cu gene lungi”, care ne-a deschis cartea, pentru a ne primi înlăuntrul ei, iar acum se întâlnește cu poeta, pentru a ne-o răpi: „mă urc în tramvaiul de care nu știe nimeni / cobor la capătul de care nu știe nimeni / și-n cinstea lui mănînc / gogoși cu pizza de la capătul lumii”. După un volum ca Fitiluri, Emma Mihăescu se cuvine a fi trecută pe o listă, nu prea lungă, a valorilor poetice în formare.
