Viorel Mureșan, Sobrietate și detașare critică

Estimated read time 9 min read

Opțiuni de cronicar de Nicolae Oprea, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2023, tratează fenomenul literar dintr-o „perspectivă integratoare”, exact sesizată de Tudor Cristea pe coperta a IV-a a volumului. Cea dintâi dovadă a acestui tip de critică o constituie așezarea în fruntea primului capitol, Printre congeneri, a unui articol despre Nichita Stănescu, chiar dacă prin „congeneri” se înțeleg optzeciștii. E vorba despre placheta Argotice (Cântece la drumul mare), publicată postum în 1992, care cuprinde versuri din studenție, cu circulație orală, ale poetului șaizecist. Nu doar prin data primei apariții, dar și stilistic ori tematic, volumul nichitastănescian se apropie de registrul unora dintre poeții Generației ’80. Lui Gabriel Chifu îi consacră un triptic, vorbind despre două dintre volumele sale de versuri și despre un roman. Descriind poezia, autorul așterne pe hârtie o propoziție definitorie pentru oricine se apropie de aceasta: „Separarea vieții interioare de corpul efemer /…/ devine o obsesie ordonatoare în lirica lui Chifu”. În privința romanului, criticul, de asemenea, relevă câteva strategii narative care imprimă originalitate textului. În acest sens, are grijă să precizeze că: „Gabriel Chifu asimilează din recuzita postmodernismului doar procedeele care sunt adecvate stilului său inconfundabil”. Analizând un volum ce închide o acoladă în creația lui Ioan Moldovan, criticul fixează ca principală trăsătură a poetului „explorarea vieții în anonimat”. Perspectiva integratoare, despre care vorbeam mai pe la începutul acestor rânduri, se susține și la nivelul câte unui autor bivalent, așa cum este și Varujan Vosganian. Astfel, prezentându-i trei romane, criticul își poate etala stăpânirea tuturor mecanismelor și structurilor narative transpuse în concept, pentru ca, trecând la o carte de versuri sub aceeași semnătură, să constate prelungirea temelor în poezie, adică „simbioza dintre faptul autobiografic și evenimentul istoric /…/ proiectată adesea pe fundal religios”.

Urmează un grup de poeți, unii extrem de reliefați ca profil, cărora Nicolae Oprea izbutește să le fixeze specificul poeticii. La Marian Drăghici descoperă un „discurs poetic aluvionar, în compoziție barocă”. Într-una dintre abordările cele mai adecvate ale poeziei lui Mircea Bârsilă, invocă „atitudinea și imagistica nou-citadină” a acestuia. Tot acolo, tabloul de natură „este glisat brusc dinspre imaginea magică spre prozaism, spre grotesc sau monstruos”. Despre o antologie din poezia lui George Vulturescu, criticul scrie ca despre o edda a nordului transilvan, aproape inepuizabilă. „Discret și confesiv”, Gellu Dorian are ca punct de convergență cu postmoderniștii tehnica intertextualității. Două articole succesive și, parțial, complementare vorbesc de „elanul descriptiv și predispoziția narativă” la Mircea Petean, dar și despre „aglutinarea unor tablouri vivante din aria rurală”. Într-un volum de poeme de dragoste se lasă descoperită natura oximoronică a poeziei lui Mircea Stâncel, dar e vorba despre un oximoron atipic, înrudit cu „sintagma asimetrică a suprarealiștilor”. O formulare pregnantă găsește criticul și pentru poezia lui Ioan Radu Văcărescu: „un poet rafinat din stirpea creatorilor de atmosferă cu alură romantică, dar exprimându-se într-un registru neomodern, în cadrul căruia accentele simbolice coabitează cu cele expresioniste”. Dintre poetese, nu știm cum, criticul le-a „sortat” pe acestea trei: Lucia Negoiță, Simona-Grazia Dima și, venită din Basarabia, Victoria Fonari. La Lucia Negoiță, distinge ca particularități esențiale adaptarea proustianismului epic la poezie, ca și discursul caleidoscopic. Apoi, o propoziție critică extrage chintesența unui întreg univers liric: „Predilecția fantezistă a Simonei-Grazia Dima pentru istoria antică ori medievală și simbolurile mitologice devine expresivă prin întrupările eului poetic, în spiritul metempsihozei, dar sub semnul utopiei”. La Victoria Fonari descoperă, deocamdată, un „conglomerat de stări lirice și idei reunite în funcție de capriciile inspirației”.

Paginile din primul capitol rezervate prozatorilor sunt ceva mai heteroclite. Cronica la un roman de familie al Gabrielei Adameșteanu indică o perspectivă largă a criticului asupra textului narativ. Ea se adâncește mult, antrenând noi valențe analitice, atunci când e focalizată pe romanul Supa de la miezul nopții de Marta Petreu. În cazul lui Cornel Nistea, criticul e mai aproape de descrierea tradițional-monografică a unui prozator. Într-un articol intitulat După două decenii, scriind despre Dumitru Ungureanu, el se dovedește un fin și avizat cunoscător al prozei scurte. Aplecat asupra unui Fals eseu despre vanitate de Florin Logreșteanu, criticul demontează, ca pe o masă de ceasornicar, toate angrenajele unui roman satiric, le privește cu lupa și lasă apoi cititorului impresia că tocmai se pregătește să le pună la loc. Cronica la o carte de memorialistică, Un tren în visul meu / Fuga mea din România comunistă de Herbert-Werner Mühlroth, devine holograma unui fenomen tragic din trecutul nostru recent: ruperea scriitorilor de expresie germană de România. Partea destinată beletristicii în primul capitol se încheie cu pagini despre Lirism și viziune parodică de fabulist la George S. Vidreanu.

Printre congeneri are în componență și un subcapitol intitulat Critică și istorie literară, care se deschide, semnificativ, cu cronica la o carte de memorialistică mediată, Convorbiri cu Nicolae Manolescu de Daniel Cristea-Enache. Între timp, acest volum a dobândit valoare simbolică și testamentară. Când scrie despre Fete pierdute de Al. Cistelecan, autorul subliniază că „acuratețea informației este totdeauna dublată de exigența judecății critice”. Ioan Lascu e prezent cu două cărți în „opțiuni-le de cronicar” ale lui Nicolae Oprea, una de istorie literară, Generația ’80. Un excurs istorico-critic și alta de jurnalism pe teme de istorie imediată. Cea despre generația ’80 e o carte în multe privințe, edificatoare cu referire la începuturile și unele caracteristici distinctive ale mișcării postmoderniste. În volumul Radiografii critice de Marin Iancu, Nicolae Oprea are, împreună cu noi, cititorii, revelația că „evoluția cea mai spectaculoasă în postmodernitatea literaturii noastre o are, fără îndoială, jurnalul intim”. Iar o ilustrare a acestei aserțiuni o avem într-o carte oscilând între modalitatea jurnalului intim și memorialistică, semnată de Liviu Ioan Stoiciu, care formează aici subiectul cronicii cu titlul Disidentul din umbra bibliotecii. La aceeași secțiune de critică și istorie literară e cuprins și un volum de interviuri cu scriitori, realizat de o mai veche cunoștință a noastră, din alte pagini, Lucia Negoiță. O teză de doctorat a Florinei Lircă-Moldovan reprezintă o monografie exhaustivă Cornel Regman. Și altor critici, Nicolae Oprea le descoperă însușiri care-i califică pentru acest travaliu: Carmen-Maria Mecu abordează textul de pe pozițiile psihologiei literare, Octavian Mihail Sachelarie e un bibliotecar cu condei critic, Mariana Rânghilescu scrie, în paralel, despre literatura română și despre cea universală, Stan V. Cristea adună un corpus de scrisori primite de la scriitori ori rude ale acestora în timp de peste trei decenii. Rodica Lăzărescu, în două cărți de interviuri, demonstrează că „istoriile literaturii nu pot omite revistele literare, misiunea îndeplinită de ele, grupările formate în jurul lor și pe cei care le-au condus”.

Una dintre cele mai comprehensive cronici din carte e cea despre interviul-fluviu Eu sunt ținta… realizat de Diana Turconi cu Geo Bogza, octogenar. Nicolae Oprea are ochiul critic format pentru confesiunea esențială a unui scriitor atât de reformator. Așa cum are el însuși aplecarea confesivă la jubileul „Echinox”-ului: „«Echinoxul» a fost pentru mine «Școala de literatură» pe care am absolvit-o în timp, o școală fără catedră și cataloage, cu profesorii postați în culise. În acest spațiu competitiv mi-am conturat deplin orizontul spiritual și-am învățat să-mi exprim opinia critică, indiferent de îngrădiri conjuncturale și directive propagandistice. Am făcut parte dintr-o echipă redacțională sudată, sub semnul unificator al înzestrării literare și al erudiției progresive, asimilând de la Ion Pop – sobrietatea, de la Ion Vartic – exigența colegială și spiritul ludic-livresc, de la Marian Papahagi – jovialitatea și camaraderia intransigentă”.

Titlul celui de-al doilea capitol, Tradiția „Școlii de la Târgoviște”, indică un subiect pe care autorul îl revizitează periodic. De data aceasta, de pe pozițiile unui temeinic cunoscător al vieții literare din zonă, reface, ca într-un puzzle lărgit, poetica unei importante grupări literare. Scriind, de la cronica unui simpozion dedicat operei lui Mircea Horia Simionescu, la glose pe marginea unor cărți ai căror autori stau în siajul „Școlii de la Târgoviște” numai prin toposul, fie el literar sau biografic, Nicolae Oprea dă paginilor sale și o finalitate pedagogică. El extinde, prin modul în care își concepe capitolul, plaja semantică inițială a unui concept, deja canonic, atrăgând în cercul lui, pe lângă prozatori, și nume de poeți, traducători, antologatori sau chiar lingviști.

În număr de opt, „rememorări”-le din ultimul capitol sunt, în realitate, mai mult de atât. Cea cu titlul Leonid Dimov – 95, ca și medalioanele Radu Stanca – centenar și Daniel Turcea – între onirism și poezia religioasă sunt re-vizuiri critice, fructificând bibliografia adunată în jurul autorilor în ultimii ani. Evocarea lui Emil Brumaru, „la plecare”, e ceva mai empatică, iar Miron Cordun (1935-1997) – repere existențiale are aerul unei restituiri, făcută din perspectiva integratoare a criticului. Portretul cronicarului literar, „partizan al criticii în mișcare”, la care aspiră, în ultimă instanță, Nicolae Oprea însuși, îl găsim în articolul Cornel Regman – 2019. Momentul comemorativ Vasile Voiculescu e marcat printr-un „poem dramatic involuntar”: un opis întocmit de securitate, cuprinzând obiectele poetului la arestare. Bicentenarul nașterii unui precursor al povestitorilor moldoveni, Iraclie Porumbescu, îi prilejuiește autorului revenirea la subiectul primei sale încercări de istoric literar: întocmirea unei ediții critice în fosta colecție „Restituiri”. Încheiem cu un „pro domo” al criticului de întâmpinare, desprins din postfață: „Citesc, așadar, fără preconcepții și metode rigide, orice carte care îmi trezește interesul, cu gândul că am mai pus o cărămidă la temelia Istoriei virtuale a literaturii române”.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours