Viorel Mureșan, „Să dai o formă golului interior”

La scriitorii ce cultivă mai multe genuri literare (destul de des poezia alternează cu proza scurtă sau cu romanul), anumite înrâuriri dinspre unul spre celălalt sunt inevitabile. Asta descoperim și în poezia din volumul Tandem cu umbrele, semnat de A.T. Branca, la Editura Eikon, București, 2022. E vorba despre lirismul narat și biografismul pletoric al autoarei, care, înainte să fi trecut la poezie, a debutat, în 2007, cu romanul Mai e o zi până mâine, urmat de alt roman, Întuneric. Fără rost, în 2020. Abia a treia sa apariție editorială îi marchează și intrarea în poezie, cu volumul Nimic esențial (2021). Noua plachetă se deschide cu o „ars poetica”, Precauție, care încearcă un decalog liric, tinzând spre revelarea filonului poetic: „e recomandat să nu întinzi mâna unui / necunoscut //…// dacă ți-a întins mâna primul, știe deja despre tine / mai multe decât te-ai fi gândit să îi spui vreodată //…// să dai o formă golului interior. e ca și cum / ai vrea să faci o sculptură în fum sau în vânt / să o umpli cu orice fel de emoție e ușor. te poți amăgi chiar / că îți va ieși un vers bun / marii maeștri spun câteva vorbe, niciodată mai multe / ecoul lor te urmărește însă ca o simfonie. poate / asta e poezia / sau poate e numai ambiția ta de a crede asta”.

Un asemenea text a putut, singur, genera multe dintre remarcile lui Al. Cistelecan, imprimate pe coperta a patra: „A.T. Branca a întârziat un pic, dar, odată pornită, chemarea scrisului a venit peste ea ca o năvală, silind-o să scrie de toate – romane, poeme, publicistică, în ritm de frenezie. Ca poet, e unul frământat, ba între idealele – și idealurile – care se destramă și se pierd și conștiința neputinței resuscitării lor, ba între armonicele de altădată și depresivitățile cotidiene. Frământată e și poezia, ba între desene de stări concrete și abstracte analitice, ba între recuzita de sentențe (e chiar prea activă o înclinație aforistică) și caligrafia confesivă, ba între modestii și sfieli, pe de o parte, și emfaze pe de alta. La problemele grave pe care poezia și le asumă apar, firește, și soluțiile grave, așa că vor fi denunțate «cruciade-(le) împotriva visării» și vor fi evidențiate «țipete-(le) care bântuie», «neliniști-(le) grozave» care «își vântură pustiirea» sau «fruntea arsă de frământări». E un fond de tandrețe agresată care se zbate să-și regăsească muzicalitatea sufletească, dar cum poezia nu e specie hollywoodiană ca să poată atinge happy-end-ul, și la A.T. Branca visările și iluziile se lovesc de limitele dramatice ale condiției umane, cele în care «suntem fără scăpare» și-n care «ești singur». Sunt limitele între care se zbate și poeta, dar fără tapaj lamentos, ci mai degrabă în regim confesiv auster”.

Pentru o lectură adecvată a acestei poezii, sunt necesare câteva reflecții asupra titlului. Termenul-cheie e umbra, cu atât mai ofertant și mai bogat în nivele semantice, cu cât e întrebuințat la plural. Umbra are poezia ei imanentă, fiind proiecția unei realități. Într-o concepție arhaică și magică, totodată, ea reprezintă o exteriorizare a sufletului. În acest sens, corespondentul ei în plan acustic ar fi ecoul. Pe de altă parte, nimeni nu-i poate pune la îndoială caracterul capricios, ca principal atribut. În sfârșit, un exponent al antropologiei filosofice precum Gilbert Durand apreciază că umbra e „… versantul intim, tenebros și uneori satanic al persoanei”. Cu acest mănunchi de valențe simbolice, dar conștienți și că multe altele sunt posibile, putem urmări cum poeta se întovărășește în tandemul ei liric. Câteva dintre temele cărții le găsim în poemul-sinteză Însemnare. Se scrie aici despre inadaptarea la real, despre un vacarm al prejudecăților și „discrepanței de caracter și de identitate”, în timp ce marea scenă a vieții e distribuită „în ringul de case, pe stradă, la muncă, la masă și în paturile lor”. E vorba, desigur, despre parteneri conjugali „conflictuali în sentimentele și trăirile lor”. Alți actanți ai tabloului sunt: „capete înfierbântate pe pernele tari, chipuri fără trăsături, fețe goale, priviri stinse, buze împietrite”. De la efigii construite pe o relație metonimică și generice, fresca lunecă spre sentențe, generice și ele, și adânc înfipte în peisajul cotidian: „luptele oarbe dintre binele și răul interior”, „neîmpăcarea cu sinele, plânsul de milă”, „deruta provocată de neînțelegerea formei și fondului”, „dictatura nonsensului ilustrat ca unic adevăr”. Un vers precum: „rândurile acestea sunt despre tine. celălalt” nu are nicidecum ca miez ideea alterității, ci trage încă o tușă, cea finală, pe pânza diatribei din această Însemnare. Ultima parte a poemului se constituie într-un discurs liric cu vii reflexii ontologice: „necunoscutul de lângă tine / ascultă! cum se sfărâmă pietrele una în umbra / celeilalte //…// și totuși: pe cerul arzând în oglinda lacului / scânteierile zborului de pui de rândunică / țipetele lor țintite. atacul ratat al pescărușilor”.

În imaginarul literar modern, trenul, ca parte a câmpului lexical al călătoriei, e una dintre alegoriile destinului. În genul liric, apare mai ales la onirici, mișcare literară de care nu e străină nici poezia semnată de A.T. Branca. De altfel, poemul Cadențe e chiar relatarea unui vis, fiind totodată și textul în care se regăsește sintagma din titlu. Unul dintre pasagerii trenului de noapte (element oniric) e învestit cu spunerea unei povești, devenind astfel un reprezentant alegoric al vocii auctoriale. După modul în care e pregătită „rostirea”, povestea care urmează nu pare a fi una obișnuită, ci mai degrabă un vector al neprevăzutului, semănând cu însuși destinul: „femeia aceasta din trenul de noapte / alunecând pe șine cu frânele roase / parcă ar vrea să spună o poveste / călătorului colosal care o însoțește / așezat în umbra banchetei uzate / o poveste de viață care începe, firește / a fost odată și nu se sfârșește ca niciodată / poate de aceea pe buzele ei e praf de piatră / și gândurile nu i se mai adună / din labirintul în care se pierd”. Motivul trenului își adâncește sensul simbolic într-un alt poem, Două vieți, ceva mai aproape de parabolă prin scenariul în care starea de „călător” capătă caracter general: „uneori am senzația stranie că m-am născut prea târziu / privesc în jurul meu fețele fără expresie ale unor oameni grăbiți / și cum toți văd prin mine de parcă nu mi-ar fi locul în acel timp / e ca atunci când simți că ai ajuns într-o gară din care trenul tău tocmai pleacă”.

Una dintre umbrele cu care poeta intră în tandem, proiecție a unei realități biografice, o constituie desprinderea de un „locus amoenus” (un loc agreabil), redată magistral prin procedeul lirismului narat, în poemul Voi nu știți. Aici, tonalitatea elegiacă nu poate fi estompată nici de prospețimea și succesiunea alertă a imaginilor, și nici de abundența și caracterul haotic ale enumerației. De altfel, versuri, uneori strofe sau chiar poeme întregi au și scânteieri patetice: „casa mea cu ferestre mari oglinzi soarelui, pe care / am ridicat-o / cărămidă cu cărămidă / în pulberea străduinței / nu mai e a mea. eu nu mai sunt sufletul ei. nu iei / cu tine, când pleci / căldura căminului / nici mirosul pâinii coapte / nici splendoarea cireșului / doar răsunetul apei din fântâna făgăduinței / doar câteva haine nepotrivite deja și impresiile / șterse din fotografiile acum neclare / tristețea mea e semnul lor”. În Umbrele grotei se prefiră o altă serie de asemenea fantasme: „mamă-pământ”, tată-cer”, „frate-soldat”, „reporter străin”, „sfinte părinte”, „luptător al țării mele cu obrazul aspru crispat”, „frate blond cu privirea pustie”, care adunate într-un cor, îngână interogația finală: „de ce mi-ai trimis în urma vorbelor tale atâta / moarte / cât să înece o omenire și un dumnezeu?” În șirul spectrelor de mai sus, unul are „privirea pustie”. În jurul acestui motiv s-a ivit unul dintre cele mai frumoase poeme din carte, Pustiire: „există mereu o pustiire ce ne bântuie, niște / temeri / o frământare de gânduri sfâșiindu-ne liniștea / niște lame răzuite din soarele apusului ce ne ard / ochii / există o amărăciune care ne topește coastele / ca fierberea mării în cioburile hazardului”. Având în vedere o posibilă înrudire semantică între pustiu și umbră, observăm în același context, dar câteva versuri mai jos, că și plajele lor lexicale sunt interșanjabile: „există niște umbre care ne năucesc când se îndepărtează / și ne sădesc sălbăticia în inimă ca semințele / scaieților”.

Cel mai complex metatext din sumar se numește Corul poeților fără chip. Ideea lui centrală e una care străbate veacurile, ieșind la iveală cu fiecare curent creator, dar ținută la mare preț în straturile modernismului, până azi: impersonalitatea creației artistice: „noi nu avem chip, suntem numai murmur / lumină ce șterge umbrele din cearcănul vieții / zări destrămate în ochii încă tulburi de aburii / viselor”. Pe de altă parte, poemul reactualizează funcția cathartică a artei poetice: „de la poeți am învățat ca de la frații mai mari / să ne îmblânzim demonii / să ne îngrijim rosturile / cu răbdarea îngerilor / care veghează, neîmpărtășiți, muribunzii / să ne scriem cu fum pe frunte semnele trecerii”. N-ar putea trece neobservată nici alegerea unor mottouri din mari poeți greci moderni, precum Iannis Ritsos sau Konstantinos Kavafis. Asta înseamnă că din lectura lor susținută, poeta a învățat să observe frumusețea lumii și a cuvântului. Dar și să îmbine zbuciumul spiritual cu senzualitatea pasiunii: „când nu mai au decât ecoul unui vis / îndrăgostiții își șoptesc amar adevărul / – tu m-ai prețuit tot atât cât prețuiești raza de / soare într-o zi cu vreme bună, / dar câte raze de soare nu ți-au mângâiat ascunsul / privirii!” (Iluzia clarului de lună).

Spre finalul considerațiilor noastre despre Tandem cu umbrele dorim să atragem prezumtivul cititor și spre câteva mici insule de sincretism. Se contopesc în această poezie stileme specifice cu perspective și racursiuri de proveniență plastică sau cinematografică. Utilizate cu îndrăzneală de către poetă, ele imprimă textului expresivitate și tensiune dramatică. Iar poemul cel mai potrivit să le ilustreze prezența ni se pare Armonii: „în tăcerea aceasta ca o mantie de lumină / niște voci stranii mă întâmpină / simt chemarea din vers / simt metamorfoza lui / și mă smeresc //…// lumea mi-a prins la încheieturi / niște vinovății care mă asurzesc / cad și mă ridic / îmi târăsc picioarele / grele de judecățile duse în pumnii strânși / din urmă mă biciuiesc fețele înghețate ale unor / preoți / eu văd doar tremurul din ochii Fecioarei / și-mi pare că aud cum se sparg valurile unor / lacrimi din cer / îmi întind brațele ca pentru înălțare / îmi ridic fruntea așa de frământată / în înaltul învinețit de rănile atâtor priviri”. Și pentru a aduna laolaltă capetele unor fire tematice ale volumului, e destul un singur vers, unul care exprima oximoronic paradoxala condiție umană: „o umbră albă la răscruce de vieți” (Călătorul). Ultimele poeme par scrise cu poezia arcadică și cu versetele Fericirilor din Predica de pe Munte pe masă. Asta nu înseamnă că lirismul lor e mai puțin pregnant. E doar o primenire a Weltanschauungului. Poeta continuă, și din ce am mai citit prin presă, să transfigureze, uneori chiar la modul grotesc, spectacolul lumii. Odată cu Tandem cu umbrele, A.T. Branca devine un profil remarcabil în lirica feminină actuală.