Viorel Mureșan, Portrete în alb

Aflat în centrul unei vârste rotunde, de patriarh al literelor, Vasile Igna publică mult, în primul rând antologii, cum n-o mai făcuse de-a lungul unei existențe scriitoricești cu ritm de apariții editoriale cumpănit. Important e că selecțiile din opera sa își află receptare și în rândul criticii de întâmpinare din seriile mai noi, care, oricum, vin cu un gust primenit și dispuse să împingă în uitare chiar nume consacrate, dacă li se par cumva pândite de desuetudine. Activitatea literară a poetului de care ne ocupăm se compune însă și din volume noi, unele marcând tușe inedite în ansamblul creației sale poetice. Capcanele, Editura Limes, Florești-Cluj, 2022, e una dintre aceste cărți de bilanț, spre care converg temele și toate izbânzile stilistice ale unui poet. Înainte de-a proceda la descrierea volumului, e bine – credem – să revizităm câteva pagini de critică riguroasă despre autor. În al doilea volum din D. S. R., Ion Pop invocă în dreptul poetului de-acum al „capcanelor” „…un lirism de factură intelectualist-livrescă, reflexiv și elegiac, cu punctul de plecare în notația evenimentului cotidian”. Tot acolo se vorbește despre o „confesiune de substanță elegiacă”, dar parcă și mai apăsat despre faptul că, în construcția spectacolului liric și în gesticulația sa „poetul pune destulă solemnitate”. Alt unghi critic din care era observată atent evoluția poeziei, înainte de 1989, e cel al lui N. Steinhardt, în care se simte încă aerul de chilie mănăstirească, unde citea cu ochi senini paginile cu versuri proaspăt tipărite: „Poetul e un martor nepărtinitor și minuțios, iar tribunalul unde își depune testimoniul nu-i altul decât Zidirea însăși, cosmosul presupus în stare de veghe și atenție la ce are el de spus”.

Structurat pe trei cicluri, volumul își împrumută titlul de la cel median, Capcanele, cele extreme fiind: Ceremonii și Noduri. Câteva dintre cărțile de poezie care o precedă pe aceasta dezvoltă titluri dintr-un larg câmp semantic al vederii: Arme albe, Fum și ninsoare, Grădina oarbă, Insula verde. Orbite, Călăuze oarbe, Urme și semne, Lumină neagră, Periscop. De aici iese la iveală prima și cea mai importantă caracteristică a acestei poezii, adică organizarea textului ca descriere. Ut pictura este poemul din prima secțiune care atrage atenția, pornind de la Ars poetica horațiană, asupra caracterului prevalent descriptiv. Expresia latină ne obligă într-un fel să punem poezia în legătură cu artele vizuale, în special cu pictura. Pe de altă parte, discursul liric al lui Vasile Igna se desfășoară aproape exclusiv la prezent, timpul gramatical al descrierii: „Ut pictura, poezia / umblă pe coclauri / cu condeiul mințind veresia / trage după ea râuri cu izvoarele tulburi / mușuroaie de furnici și cuiburi / părăsite de pasăre / poate chiar rândunici / din cele subțirele și mici. / Trage linii strâmbe / și așază pasta la întâmplare / e o giruetă defectă o pană / desprinsă din coada de codană / a unei comete din altă galaxie / ipohondră și atinsă de fandaxie”. Acum avem, pe baza citatului de mai sus, încă un element definitoriu al descrierii, focalizarea internă, textul liric fiind discurs indirect liber. Întorcându-ne la începutul cărții, în poemul liminar, E aproape la fel, constatăm că instrumentele descriptive sunt manevrate în sensul infuzării banalului cotidian cu germenii eternității: „E aproape la fel. / Valea curge la vale, florile / visează flori, fazanii zboară jos, / un păianjen cu cruce / se întoarce din drum să-și încheie / o pânză abia începută”.

Vasile Igna se numără printre autorii a căror poetică se sprijină nu numai pe adevăruri din realitatea cotidiană, ci și pe altele, provenind din tradiție sau din mit. Printre componentele imaginarului său, în mare parte de esență rurală sau ținând de natură, se desprind ca proeminente câteva toposuri, precum: Grădina, Valea, Dealul, Râul. Grădina, care vine de departe în opera poetului (vezi vol. Grădina oarbă, 1984), capătă aici extensia unui cronotop originând din scripturi: „Și Grădina e-n Vale / de câteva milenii așteaptă / o mână care să taie crengile uscate / să mai reteze din vârfurile / care urcă prea devreme la cer” (id.). Prin recurență, același motiv devine termen cu rol unificator, pantonim, care fortifică și limpezește tema multor poeme. Uneori poemul (Oglinzi pe care, din primul ciclu, dar și Crochiu târziu, din cel următor) e câte un tipic pastel, ludic și animat, în genul „creioanelor” argheziene. Ne ilustrăm ipoteza cu o singură strofă din al doilea titlu enunțat: „El, un bondar evadat din insectar / cu elitrele înmuiate în var / cu antenele înecate-n cerneală / cu care nu se scrie la școală. / Unii, cu vederea mai slabă, / îl confundau cu un inorog / cu cornul de cretă nichelată. / Priviți-l de departe, vă rog, / umbra pierdută, de curând încuiată / într-un chenar de canoane / a unei limbi cu multe consoane”. Fracturi sintactice argheziene se ivesc adesea și în reprezentări ale neantului, cum este cea de la finele poemului Altfel lumina. Către finalul primei fascicule se insinuează tema fricii și tema așteptării. Poemele învecinate Eroii și barbarii și Experiența spune sunt construite în jurul lor. Poetul pare vizitat de amintirea unui mare poem kavafic. La scara întregului ciclu, chiar ideea de ceremonie provoacă, precum un magnet în pilitura de fier, mișcări în masa lexicală, atrăgând vocabule cu un aer arhaic.

Capcanele adună într-un singur ciclu poeme scrise în mai multe registre stilistice și, de bună seamă, cu o paletă tematică ramificată. În prima lui parte, nu doar prozodia se disciplinează, intrând în tipare clasice, dar și semnificatul pare tot mai aproape de esența rostirilor paremiologice: „Acum lumina cade dintr-o parte. / din cealaltă se prelinge smoala / prin sita tot mai rară ce împarte / spre dreapta harul, mai spre stânga boala. // Înspre apus, năluci cu fălci de fum / smulg răsăritului un scurt popas / îl țintuiesc în crucea unui drum / unde domnește Craiul de pripas // al unui fără de hotar ținut / cu sori de neguri și planeți de lut. / Și toate sunt aievea lor, și tac. / Numără zilele-n gând, ori se prefac?” (Tipar). Dacă citim poemul Opus magnum ca pe un text autoreferențial, dar nu e singurul de acest fel, ni se deschid noi uși de acces spre opera poetului. Cea mai evidentă ni se pare împletirea descrierii dramatice cu contextele parodice, menite să ducă poezia pe paliere mai rar frecventate de autor: „El iubea norii și iarba pășunilor. / Se întâmpla uneori să-ntâlnească / un înger îmbrăcat în foaie de viță / cu mustăți subțiri de bădiță-bădiță / sub braț cu atlase de păsări, / de țestoase borțoase, / de pești cu aripioare / de vâsc și / lăcuste cu gene subțiri de madonă. / Of, și se hrănea din priviri și / nebăgare de seamă / ca un corn de vânătoare / pus de mult la păstrare / trăind din respirația victimei. / Și nu punea nimic la îndoială / rar lăsa să se scurgă în căile lui / un vers, un distih din Pound / sau Pessoa, triste iubiri de o vară / și morți încuiate-n seifuri de ceară. / Acum le ridică pe toate încet / ca pe niște duhuri de anahoret / ce se înalță / de sub lama subțire a hârlețului. / Lutul e orb, poate ascunde / acolo și-un corb / abia săgetat de surpriza înghețului / ori un lăstun cu aripa împușcată / o omidă-înhumată / în mărul cu pulpa de vată. / Și deodată / răsuflarea lui se oprește / într-un solz rătăcit de pește / căzut din provincii dedale / odată cu norul de ploaie în Vale. // Doar că în Vale soarele-i mort / și acoperit cu o pânză de cort”.

Începând cu un poem din interiorul acestui ciclu, Confort reading, și continuând cu următorul, Lentilă, observăm câteva mișcări în privința funcțiilor limbajului. Astfel, funcția poetică, firească într-un asemenea context, își accelerează deplasarea accentului de pe axa selecției pe axa combinării cuvintelor. Așa ia naștere imaginea lumii pe dos, în care poetul se lasă pradă propriilor sale închipuiri, a universului ca exercițiu stilistic, a realității mutate în limbaj, firește, și cu niscaiva intarsii onirice. În termeni plastici, astfel de crochiuri s-ar putea numi „capricii”, adică un fel de misterioase alegorii cotidiene. Ele pot avea efectul unui catharsis: „Poate plouă poate e frig poate îngheață / poate roata morii se învârte în gol / poate e vorba de-aceeași stupidă povață / poate un paralitic sobol // sapă la rădăcina zilei și poate / în loc de sângele-i poate nămol / poate împarte, ori scade, poate socoate / câte păsări lipsesc din stol // poate că totul nu-i decât poate / o carte citindu-se singură-n zori / cu slovele-nchise de mii de ori” (Confort reading). Nucleul ciclului îl constituie Patru jocuri pentru un rigă absent. Aici, fantezia verbală se întâlnește cu magia și amândouă cu instinctul pentru culoarea locală, iar ritmurile descântecului se însoțesc de incantațiile, inclusiv onomatopeice, ale unui bestiar straniu. Multe dintre aceste „capcane” armonizează pitorescul de limbaj cu scene de viață rupte dintr-un timp incert, plin de tumult.

Acum, primul dintre „noduri”, e un poem scris la persoana a doua, semn că intră pe rol funcția conativă sau persuasivă a limbajului. Nu e singura schimbare importantă survenită în noul ciclu. Ardusatul, localitatea natală a poetului, ortografiat ca substantiv comun, începe să ia locul celorlalte toposuri din primele două secțiuni, indicând o adâncire a filonului autobiografic. Un poem se intitulează Trompe-l’œil, locuțiune franceză care desemnează, în artele plastice, un procedeu sugerând adâncimea spațială, prin efecte de iluzie optică. Despre acest tip de sincretism am mai vorbit, dar aici el amplifică puterea de transfigurare a realității: „În dreapta nu-i ce vezi, în stânga poate / nu-i vânt cel ce a nopții steaguri frânge / nu-i pălăria șarpelui, nici stolă de abate / norul ce-aspiră-al soarelui de vată sânge // Deasupra nu-i ce nicăierea nu e / nu-i stea, nici Drum de Robi ori Căi de Lapte / nimica nu-i, nimic bătut în cuie / precum în palmă-s cuie trei sau șapte // De urci pe scară, scara te coboară / în temnițe fierbinți pline de gheață / ce cade jos de-ndată iarăși zboară / viața urcă-n moarte născând viață. / Până târziu, când iară-i dimineață / și Cel Născut pe Înviat omoară”. La o privire atentă, poemul de mai sus are structura unui sonet și viziune înrudită cu cea din Odă (în metru antic): viața văzută ca iluzie și ca „murire” a vieții.

Dintre multele aspecte ce-au rămas nespuse, despre Capcanele lui Vasile Igna, unul parcă ne mai dă ghes, cu tăria unui stilem poetic. Că sporesc motivele crepusculare spre finalul cărții, pare firesc. Dar sporește și lentoarea narativă și, odată cu ea, numărul unor – așa le vom numi „portrete în alb”. Tot așa cum, în primele două cicluri, aproape toate descrierile au nuanțe evanescente, în aceste Noduri, când discursul e la persoana a treia, referentul e (un „el sau o „ea”) fără identitate, adică un fel de … „portret în alb”, format numai din contur. Sunt mai multe acestea, dar ne oprim la cel din De causis: „Târziu, foarte târziu / sosește cel de pe urmă. / De acolo, din spatele norilor, / unde izvoarele susură ca / inima de sare a mării”. Fără identitate fiind, te întrebi de nu e cumva vreun reprezentant alegoric al poetului? Urmând aceeași tehnică, Doar ea e o poezie de dragoste cu o absentă, una dintre cele mai frumoase din acest răscolitor volum de versuri: „Haide, spune-i pe nume / spune-i păsării pasăre / las-o să zboare pieziș / și apoi așteaptă noaptea / să împodobească străzile / ce mai păstrează / urma pașilor ei”.