Am avut șansa – ca student la Literele clujene – să devin echinoxist, înainte de-a intra în rândul optzeciștilor prin volumul meu Scrisori din muzeul pendulelor, publicat în urma unui riguros concurs de debut, la Editura Albatros, în anul 1982. Eram echinoxist pursânge, cum se mai spune printre crescătorii de cai de rasă, prin cele trei-patru pagini de poezie cu care ieșisem în revista studențească clujeană, dar și printr-o rubrică de critică la cartea de poezie ce-mi fusese încredințată de directorul de-atunci al publicației, astăzi dl Academician Ion Pop.
Mi-a stârnit acest gând-amintire un eveniment de la începutul toamnei de-acum, neanunțat de nimic aniversar, și tocmai de aceea parcă trimis de pe piscurile însorite ale Parnasului, ori direct de la Delfi: vernisarea Monumentului „Echinox”, la 13 septembrie 2025, în curtea Facultății de Litere din Cluj-Napoca. Autor: sculptorul Nikolaus Otto Kruch, iar sponsor al monumentului: Remus V. Pop „Mongolul”. Echinoxiști din toate generațiile, ajunși scriitori în toate cele trei limbi: română, maghiară, germană, ne-am revăzut și ne-am putut bucura împreună, că Echinox devine prima revistă și prima mișcare literară din cultura română care își poate contempla chipul într-o statuie.
În semn de neuitare, în cartea tipărită cu acest prilej, am lăsat următoarea însemnare:
„Am două colecții – incomplete –, se înțelege, dar fiecare tinzând spre câte 100 de numere: una din revista «Secolul 20» și cealaltă din revista «Echinox». Prima stă, sub formă de carte, pe rafturile unui dulăpior din scândură de brad, a doua, în sertarele de la baza lui. În fața acestei umile piese de mobilier mă trezesc în multe seri de nostalgie răsfoind pagini vechi. La un astfel de ceas vesperal, deschizând un «Echinox» de pe la 1980, mi-a fulgerat prin gând că noi, acolo și atunci, nu făceam altceva decât să ne imaginăm și să așternem pe hârtie coloanele ce lipsesc din tablele de argilă arsă ale unei epopei a lui Ghilgameș, lovită de un alt potop al istoriei. Atunci și acolo, în acea strâmtă și simbolică bibliotecă a lui Asurbanipal, am învățat să căutăm infinitul pierdut al lumii în sufletul nostru, să ne tatonăm identitatea și să ne descoperim prietenii, să ne scriem gândurile despre iubire și moarte”.
