Viorel Mureșan, „Mi-e silă să poetizez, dar și să depoetizez…”

Cea mai mare dintre surprizele postume ale lui Ion Urcan (21 septembrie 1955 – 21 martie 2020) este Jurnal-ul, apărut la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023, într-o ediție îngrijită de Ileana Urcan, cu o prefață de Ion Pop. Antum, îi apăruseră două volume de versuri: Ad usum Delphini, 1994 și O seară la restaurant, 2016, precum și două cărți de critică și istorie literară, dedicate vieții și operei lui Ion Budai-Deleanu: Opera literară a lui Ion Budai-Deleanu, 2004, și Contexte ale Țiganiadei, 2010. Jurnal-ul e o carte impresionantă nu numai prin volum (1262 de pagini format mare), dar și prin intervalul de timp notificat: 1985-2020, și mai ales printr-o uluitoare bogăție și diversitate de evenimente și fapte surprinse diaristic. Autorul prefeței semnalează, între multe alte înzestrări ale lui Ion Urcan, calitatea deosebită a scriiturii, făcută „cu un remarcabil talent descriptiv și cu o sensibilitate de poet adevărat, care evită clișeele și înfloriturile stilistice, convențiile superficial literaturizante”. De asemenea, exactitatea și realismul selecției operate în șirul evenimentelor: „am fost frapat de autenticitatea înregistrării de fapte cotidiene proiectate pe fundalul unei epoci de răscruce a istoriei noastre”. Și încă, în caracterul diaristului decelează semnele unei onestități genuine: „nu ezită să ne spună că nu-i place cum scrie unul sau altul dintre scriitorii europeni considerați mari – are, altfel spus, curajul și franchețea opiniei personale, riscând uneori să și greșească.”

Primii cinci ani de jurnal sunt și ultimii cinci de regim comunist, de-aceea, problematica lor se deosebește întrucâtva de cea a următorilor treizeci. Pe de altă parte, aici e creuzetul în care se nasc aliajele literaturii de frontieră și tot acum capătă contur un Weltanschauung ce, de-a lungul sutelor de pagini care vor urma, devine inconfundabil. „De ce scriu atât de puțin?” e prima întrebare vizavi de o temă a jurnalului, care va ajunge precumpănitoare. În siajul ei se dezvoltă, ca toposuri autonome, viața literară și lecturile formatoare. Spre cea dintâi, Ion Urcan deschide doar un ochi rece de spectator, căruia nu-i place întotdeauna ce vede. Dintre cărțile spre care se îndreaptă cu pas mai hotărât, se decantează opțiunea pentru Biblie, niciodată părăsită până la sfârșitul jurnalului. Proza rusă, prin Ivan Bunin și Lev Tolstoi, îi arată splendori nebănuite. Ulise-le lui Joyce i se pare „o carte copleșitoare.” Lui Urmuz i se alătură, în ordinea lecturilor, Isaac Babel, iar odată cu Borges, îl descoperă pe Mircea Cărtărescu, pentru care va dezvolta o adevărată religie. N-ar fi de prisos să mai spunem că, pe marginea textelor citite, uneori se fac și observații de mare profunzime. Pe fundalul profund creștin al jurnalului sunt proiectate și idiosincrasii, teribil de multe vise, uneori, cu coloratură de coșmar, drame personale, dintre care, cea mai adânc resimțită, aceea de-a nu avea copii. Paginile însă sunt mereu vegheate de ochiul moralist: „Am rupt, din acest caiet, trei sau patru pagini cu note de egoism cumplit și de o nerozie incredibilă, care m-au făcut să mă rușinez ca focul, recitindu-le. Mai sunt, aici, multe foi de care aș putea să mă rușinez, din diferite motive, însă nu le voi rupe niciodată, cele pe care le-am rupt m-au făcut să mă rușinez că exist.”

Din anul 1990 au rămas doar trei note scurte, care abia dacă acoperă suprafața unei pagini. Evenimentele din decembrie 1989 sunt reconstituite, cu destulă detașare, sub forma povestirii în ramă, în nota din 11 iulie 1991. În schimb, afluiesc referințele la febra culturală a provinciei: se înființează publicații, au loc vizite ale unor scriitori la Bistrița, autorul însuși ia parte la întâlniri literare în alte orașe din județ. Nu e ocolit nici de vagi intenții politice. Relațiile cu scriitorii locului nu sunt cele mai armonioase. Evenimentul biografic central al acestor ani îl constituie apariția, la începutul lui 1994, a volumului său de debut, Ad usum Delphini. Maturitatea culturală la care ajunsese îi spune că poezia și-a cam pierdut cititorii: „Tirajul total al cărții este de 422 de exemplare, număr care li se pare multora infim, dar știu că sunt mai mult decât suficiente.” În mod curios, descoperim în jurnalul lui Ion Urcan și o dimensiune premonitorie. Astfel, în nota din 21 martie 1994, adică exact cu 26 de ani înaintea sfârșitului său, așterne pe hârtie următoarea reflecție: „De ani de zile, în clipa în care deschid ochii în astfel de dimineți, în mintea mea devenită instantaneu lucidă, dar de o luciditate absolută, tiranică, stă, mare și atotputernic, scăldat într-o lumină necruțătoare, gândul morții.” Celelalte pagini ale anului 1994 sunt presărate cu multe dezamăgiri privind receptarea critică a debutului său. În contextul acestei întâmpinări nedrepte, au existat, totuși, și câteva semnale pozitive.

Anul 1995 începe sub auspicii mai favorabile privind cartea lui Ion Urcan: „În primul număr al revistei «Euphorion» din acest an (număr triplu!) a apărut o notă critică la cartea mea, sub semnătura, desigur pseudonimică, Peter Quince, care mă consideră, nici mai mult, nici mai puțin, «un poet din stirpea rară a celor chemați» și afirmă că Ad usum Delphini este una dintre cele mai bune cărți de poezie apărute în 1994”. Întregul an este dominat de lecturi și meditații biblice, iar însemnările din jurnal încep să devină, pe alocuri, monologuri interioare cu intarsii de roman al condiției umane. Tot acum încolțește și ideea unei cabane în natură. Se intensifică secvențele unde textul se transformă în jurnal de idei. Unele note sunt de intensitatea intelectuală a epistolelor schimbate de Radu Stanca cu Ion Negoițescu în Romanul lor epistolar. Drama, recurentă, a neputinței de a scrie e însoțită de confesiuni și introspecții de un realism crud: „Mă deprimă lipsa banilor și obiectelor din casă, învechite, care ar trebui schimbate, ca și faptul că sunt îmbrăcat prost, că am dobândit o înfățișare fizică lamentabilă, că sunt părăsit și ignorat de prieteni, că sunt pe cale să pierd pariul cu viața, că nu mi s-a acordat niciodată vreun semn de prețuire sau de încurajare din partea nimănui, în vreme ce atâția semidocți și mediocri ori de-a dreptul impostori se bucură de privilegii, de prețuire și de cinstire”.

Începând cu anul 1997, în paginile jurnalului își fac loc note de lectură, alături de juste abordări politice. De asemenea, capătă consistență marea temă a menajului, nu lipsit de unele convulsii. Lecturile întinse și reflecțiile asupra creației se prelungesc în câte un mic eseu, exprimând o înțelegere aproape de cea postmodernă a artei: „Mi-e silă să poetizez, dar și să depoetizez, proiectându-mi himerele lăuntrice asupra lumii”. Această frază conține și poetica jurnalului aici în discuție. Arta de portretist impresionist a lui Ion Urcan triumfă într-o pagină consacrată Regelui Mihai, observat de aproape în timpul unei vizite la Bistrița. Consemnând, în exerga notei, sfinții mai bine reliefați în sinaxar, precum și, întotdeauna, starea vremii, Ion Urcan mai face o dată dovada unui spirit religios. După apariția primelor semne de boală, încă înainte de anul 2000, în descrierea propriilor suferințe are precizia și sagacitatea observației unui Max Blecher. Un loc aparte în consemnări îl ocupă aprecierile, credem că îndreptățit, favorabile despre literatura scrisă de Ileana. Relații de ordin literar, cu adevărat intense, are doar cu: Ion Pop, Ion Vartic și Marta Petreu. Dintre bistrițeni, cu: Olimpiu Nușfelean, Ioan Pintea, Dan Coman. Viața școlii, în jurnalul lui Ion Urcan, nu e mult diferită de cea zugrăvită în culori crepusculare de Mircea Zaciu, tot într-un amplu jurnal. Între notele pe anii 1999 și 2000 se strecoară tot mai multe bucăți textuale, cu autonomie estetică. Una, de un haz grotesc, se intitulează Ciobănelul mioritic. Aici dă glas și unei dileme care l-a însoțit toată viața: „Mă întreb, uneori, dacă nu sunt vinovat de păcatul îngropării talantului”.

Anii 2001-2003 se află sub semnul elaborării tezei doctorale, dar și al unor umilitoare meditații la domiciliu. În 2004 dăm peste o demnă de reținut intuiție critică, privitoare la relația de „anxietatea influențelor” dintre Alecsandri și Caragiale, pe linie teatrală. Catedra primită la Filologia băimăreană îi permite să viseze la casa de vacanță. „Cabana noastră de la Colibița e gata din 23 iulie” e propoziția care franchează anul 2005. Această cabană redimensionează, din multe unghiuri, viața cuplului și, implicit, trama jurnalului. La doi ani după dobândirea ei și trecut binișor de jumătatea însemnărilor sale, diaristul simte nevoia unei estimări: „Mie, unuia, mi se pare că textul e fluent, destul de sprinten și că în pagini se conturează un personaj cu mica lui lume de oameni, de întâmplări, de cărți, de gânduri și de sentimente, trăind o epocă istorică deloc banală.” Numărul consemnărilor scade dramatic, până la două-trei pagini, iar anul 2010 e, pur și simplu, absent. Între notele anului 2015, una cu subiect școlar („Pătărania cu bacalaureatul”) are forța expresivă dar și penetranța socială a unei nuvele.

Primăvara lui 2016 îi aduce apariția, la o distanță de 22 de ani de la debut, a celei de-a doua cărți de poezie, O seară la restaurant, însoțită de o lansare la care vorbesc despre poet profesorii Ion Pop și Alexandru Cistelecan. Notele pe același an surprind cu franchețe, și nu e prima oară, impostura sau oportunismul unor persoane apropiate. În 2017 se pensionează, ca profesor, anticipat, din cauza unei boli ce se agravează, și este primit membru al Uniunii Scriitorilor. Continuă să lucreze cu normă redusă și să comenteze, uneori cu mult haz, viața orașului de provincie, cărțile prietenilor și întâmplările personale, ori evenimentele de familie. Ultimele cam 150 de pagini stau sub semnul bolii și al morții iminente. Rândurile din însemnări sunt calme, iar pe deasupra lor plutește, tot mai jos, o resemnare crepusculară. Regretă hotărârea de-a se mai fi dus la școală: „Mă gândesc la modul cel mai serios, că ar putea fi ultimul sau penultimul meu an de viață, iar eu sunt ispitit să-l dedic banilor, în speranța că voi mai trăi un an-doi. Numai Dumnezeu știe cum e mai bine” (8 septembrie 2018). Sau, peste mai puțin de un an: „«Vine toamna», așa-mi zice Ileana că-i spune ei, de câtăva vreme, o voce interioară limpede și puternică. Mie însă, propria voce interioară îmi șoptește încet că vine moartea” (29 august 2019).

Cam în aceiași ani, puțin mai la răsărit, peste masive carpatice, un alt tragic poet tânăr lucra la un pandant al Jurnal-ului lui Ion Urcan, iar el se numea Aurel Dumitrașcu, și însemnările sale au căpătat numele de Carnetele maro. Poetul moldav și cel bistrițean scriau cronica unor evenimente asemănătoare cu aceeași râvnă autoflagelantă cu care își scriau poemele. În biblioteca vastă și elevată a „Echinox”- ului, ar putea fi acesta jurnalul cel mai important de până acum.