Situația receptării critice a lui Leonid Dimov (1926-1987) constituie unul dintre paradoxurile poeziei române de azi. Comentat puțin și aproape numai ocazional, poetul are, asemenea lui Virgil Mazilescu și Mihai Ursachi, Mircea Ivănescu, Emil Brumaru ori Vasile Vlad, numeroși discipoli în rândurile promoțiilor literare mai noi. Arsenalul său de tehnici, deși nu diferă prea mult de căutările unora dintre contemporani, are întotdeauna o marcă adânc personală: ludicul ridicat la rang de principiu estetic e urmat cu consecvență până la consecințe ultime, ironia e întotdeauna o altă față a melancoliei, realismul nu e niciodată altfel decât oniric, intertextualitatea vine, ca la Mircea Ivănescu, numai din erudiție, pe când nostalgia – deloc accidentală – a clasicității, turnată în poliedrele sonetului și rondelului, capătă cadențe cu aparența cea mai spontană. Centenarul nașterii acestui mare poet îl marcăm prin câteva glose la cea mai nouă apariție editorială din opera sa, reeditarea volumului Litanii pentru Horia, la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2025. Cronica acestei noi ediții, publicată în revista „Steaua”, nr. 5/2025, o redăm mai jos.
Așezată pe o prăznuire istorică, „240 de ani de la martiriul lui Horia, Cloșca și Crișan”, cartea de acum reproduce, în condiții grafice noi și cu referințe critice solide, ediția princeps, din 1975, a celui dintâi volum scris, dar publicat abia după alte circa zece volume, de Leonid Dimov. Formatul, coperta, cele opt ilustrații după Ion Vlasiu, cu care textul poetic intră într-un dialog plin de subînțelesuri, calitatea hârtiei și a cernelii tipografice, dar mai cu seamă cele două comentarii, încredințate criticilor Ion Pop și Ion Bogdan Lefter, ambii exegeți statornici ai scrierilor dimoviene, cel de-al doilea și editorul Operei poetice, ca și al cărții de față, toate acestea concură la profilul solemn al noii tipărituri. Poate și pentru că Litanii pentru Horia a produs o distorsiune în cronologia bibliografică a poetului, placheta n-a fost niciodată întâmpinată cu mult entuziasm. Chiar Ion Bogdan Lefter, în prefața la volumul III din Opera poetică, o vede ca pe o „apariție «colaterală»”, care ar putea ridica doar probleme speciale „de urmărire a evoluției limbajului dimovian”. În aceste condiții, cele două studii de la sfârșitul volumului ni se par chiar cele mai importante în receptarea lui diacronică. De-aceea, spre ele ne vom apleca atenția, înainte de-a exprima și câteva opinii ceva mai personale despre suita de poeme cu temă istorică.
Exploatând o sintagmă din filonul ideatic al Predosloviei lui Dimov, Ion Pop își intitulează eseul Mai mult decât o „povestire în versuri”. Urmând acestei idei, criticul deschide un mic șantier în care poposește, pe rând, asupra bogăției lexicale a poemelor, asupra sensului contextual ce-l capătă „litania”: nu cel „propriu-zis religios, ci sugerează mai curând o anumită ritualitate a rostirii”, apoi – ceva mai pe larg – asupra „anxietății influențelor” și asupra „intertextualității active”, venite dinspre Arghezi și Ion Barbu. Ținând seamă de alcătuirea mozaicată a cărții, atingerea cu Arghezi se face prin ciclul de poeme 1907 (peizaje) și prin Cântare omului. Dar comparația e împinsă și mai departe, spre Cuvinte potrivite, când vine vorba despre „modelarea sintactică a frazei”, iar „tonalitatea blestemelor” se resimte în unele „litanii” chiar la nivelul imaginarului artistic. Doar „vocabularul plastic-material” e încărcat de regionalisme ardelenești. În cele din urmă, criticul are în vedere și „arghezianismul” întregului ansamblu al poeziei dimoviene: „Culoarea argheziană e remarcabilă și într-o anumită predilecție pentru detaliul plastic/pitoresc, ce se va recunoaște în opera de mai târziu, în așa măsură încât s-a putut vorbi despre un «balcanism oniric»”. Filonul barbian e recognoscibil la Dimov, aici, ca și în creația de maturitate, „în câteva contururi geometrice ale imaginii și în ritmica versului, ca și în pasta groasă a mulțimii tencuite în pereții de Isarlâk”. „Gustul pentru culoarea densă și figurația minerală”, consideră Ion Pop, imprimă poeziei dimoviene o notă parnasiană. Studiul său se încheie anunțând „jocul specific dintre fantazarea festivă, fastuoasă, și obsesia morții”, specific operei care va să vină.
Cel de-al doilea studiu care însoțește volumul, Experimentul regionalist al unui poet care promitea! de Ion Bogdan Lefter, prin afluența de referințe biografice, face dovada că autorul lui e și principalul editor al operei lui Dimov. După un preambul cu caracter generic, atenția exegetului se focalizează pe placheta aici în discuție: „Să privim mai îndeaproape «cazul» Litaniilor pentru Horia, despre care avem informații puține și mărturii laconice ale autorului, totuși de-ajuns pentru a schița nu unul, nu două, ci trei contexte ale scrierii și publicării”. Primul context îl reprezintă „stagiul studențesc în Apuseni, unde descoperă subiectul și-l tocmește pre versuri”. Vedem bine acum că Predoslovia, adăugată volumului la prima publicare, devine principalul element de paratext la îndemâna criticului, în fixarea genezei. Imaginea cărții „in statu nascendi” se completează cu detalii culese din mai multe interviuri cu autorul. A doua circumstanță stabilită de critic, bazată, de asemenea, pe interviuri, expune câteva tentative, puține reușite, de-a publica, parțial sau integral, volumul. Principala opreliște venea dinspre „internaționalismul proletar”, incompatibil cu promovarea istoriei autohtone. Ajuns la contextul publicării volumului, în 1975, criticul mai întoarce o dată pe toate fețele invocata Predoslovie. Dintr-un unghi ideatic („Revoluția lui Horia a fost un țipăt împotriva nedreptății”), textul reprezintă o „punere în abis” a unor evenimente cardinale din istoria noastră recentă. Beneficiul scriptural al stagiului studențesc din Apuseni a fost familiarizarea poetului cu arhaicul și regionalul. Iar de aici, potențarea capacității de a pune în mișcare toate registrele limbii. În continuare, Ion Bogdan Lefter așază sub lupa critică mai multe paradigme prozodice, încercate în Litanii pentru Horia, dintre care unele vor da rod mai abundent în poezia de maturitate.
În cele ce urmează, vom exprima și câteva impresii proprii de lectură a Litaniilor pentru Horia. În pofida unor ecouri din poezia eroică, de la Bolintineanu, la Coșbuc, Dimov reușește să dea speciei o orientare nouă. Prin subtilitatea și ingeniozitatea expresiei, ce devine aproape surprinzătoare, prin tropii elaborați cu iscusință, ba chiar prin rafinamentul erudiției, cu care imprimă textelor ambiguitate, cartea pare o suită de concetti. Fiecare scenă e o unitate plastică având, încă de pe acum, trăsături dimoviene. Cea mai vizibilă amprentă, care îl va face pe poet inconfundabil, credem că este cea barocă. Libertatea și fantezia exprimării, ca și stilul tinzând spre fastuos, ni se impun de la un capăt la altul. Parcurgând fiecare stampă și ținând cont de tematica istorică medievală, dăm peste un stil încărcat de patetism, în amestec cu un registru al cruzimii baroce. La aceeași estetică își aduce aportul și suculența spiritului popular și mai cu seamă a limbii, supusă unor contorsiuni care vor deveni marcă dimoviană.
Un fir diegetic leagă cele 36 de secvențe, unele cu titlu din câmpul semantic al folclorului: Basm, Baladă, Balada nojițelor, Balada crâșmii din Albac. Dar magma istorică răzbate, din loc în loc, la suprafață, în erupția câte unei viziuni. Așa se întâmplă, de exemplu, în Carnaval, unde palatul „craiului Iosif” devine imagine metonimică a unui imperiu surpat: „În liniștea de piatră lăsată pe iatac / A pâlpâit un șfeșnic? S-a văicărit o poartă?… / Ceasornicele toate de câtă vreme tac? / Făcute cu migală de meșteri și cu artă. // Doar coiful din părete nelustruit de-un an / Mai amintește încă de preamăritul rigă. / Doar umbrele înalte urcate pe tavan / Dansează sarabande și fug în ritm de gigă”. Mai trebuie făcută precizarea că Litanii pentru Horia inaugurează, în realitate, imaginarul poetic dimovian. La un singur aspect ne vom referi aici, și nu în multe cuvinte. Din loc în loc, pe pânza stampelor sale în versuri, poetul pune câte un strop din culorile Răstignirii de pe Golgota. Ideea unei astfel de transfigurări artistice a evenimentului istoric poate fi pusă în legătură cu arta religioasă, singura, de altfel, accesibilă eroilor din carte: „Lărgesc niște meșteri iconostas / Ca să-ncapă-n el lumea toată” (Canonizare). Într-un Vis rău dăm peste aceste versuri: „Numai că se făcea că fiecare / Purta urme de cuie la picioare”. În poemul După, scena Răstignirii pare tematizată pictural: „Pe coastele cu răstigniți / În noapte, tremurând de sete // … // Doar ghimpi, tentacule și clește”.
Singurul text deplin dimovian, întrunind toate trăsăturile poeziei cu această marcă, se numește Prevestire. Aici, poetul devine un „pictor de vedenii”, care înțelege cuvântul ca depozit mitic. Versurile strălucesc prin rafinament artizanal, pe când secvențe mai largi îmbină imaginarul colectiv cu cel individual, pe cale, și el, să devină dimovian: „Oștean bătrân cu zborul de săgeată / Cât calci de greu peste închipuirea toată / Pătruns prin vechi lucarne, țintuit, / Rămas peste mercur bolborosit / Cândva în două totul să despice / Și-apoi despicătura să ridice / O mare de reflux cu flote large / S-o joace singură printre catarge. / Plăpând zevzec întors pe-acest coclaur / Triunghiular un fluture de aur, / Din coif în coif, cu laba violetă, / Ea sfredelește za și arbaletă, / Aleargă după dânsa căpetenii / Tu dormi adânc în liniștea poienii. // Un fir te prinde, te-a și prins, te scapă, / Acum, se-ntinde peste tot o apă… // Desfă lumina, vremea o desparte / Și lasă clopot să cetească moarte: / Sunt cerbi în rut cu furii jucăușe / Înfipți la jar molatic, în țepușe. // Acum, când oglindind, feriți de păsuri / Dorm coburii de fildeș prin mătăsuri / Sunând din corn ogari unduitori / Să vină dans de duci și vânători / Ca, pironind departe, metereze / Pe largi butuce carnea s-o reteze”. Reeditarea de-acum are și semnificația unei reconsiderări a acestei scrieri retortă, unde s-au plămădit, cu icoana libertății în față, limbajul și reprezentările plastice ale unui poet neasemuit: „Dac-am folosit cuvinte și expresii din dialectul vremii și locurilor, a fost numai după o nesfârșită documentare atât de mediu, cât și de carte, și, de asemenea, numai un semn de omagiu, eu moț nefiind, adus acelui care a socotit dreptatea, înfăptuită aici, pe pământ, mai presus de orice altă îndeletnicire omenească” (Predoslovie).
