Viorel Mureșan, „Lada de zestre a timpului”

Chiar dacă ne aflăm la primul contact (la nivel de volum) cu poezia Persidei Rugu, Poeme pe zimții vântului, Editura Ideea Europeană, București, 2022, beneficiază de o postfață semnată de Constantina Raveca Buleu, într-atât de lămuritoare, încât îndepărtează de la noi orice umbră de inhibiție. Pe de altă parte, om al școlii fiind, poeta își construiește cartea cu migală, începând cu câteva elemente paratextuale, în măsură să ne conducă spre miezul ei ideatic. Dedicația către fratele dispărut, exprimată prin reproducerea unui citat din Stéphane Allix, sugerează un filon întins pe toate ciclurile din sumar, poate, uneori fuzionând cu motivul, și el recurent, al copilului. Iar un motto, ce are ca referent de bază memoria, ne obligă să urmărim în această poezie biografia ascunsă și subiectivă a autoarei și dimensiunea ei anamnetică. Dar, înainte să poposim în dreptul fiecărui compartiment al volumului, iată o sinteză, excerptată din postfață, asupra întregului: „Așezat programatic în siajul jocului cu nuanțele memoriei, inspirat de reflecția romanescă a lui Pascal Quignard invocată în motto, și construit pe geometria regulată a celor patru momente ale zilei (răsărit – amiază – amurg – întunecare), volumul Poeme pe zimții vântului se configurează, sub aspect compozițional, ca o construcție lirică de esență cuaternară, dotată cu o impresionantă încărcătură simbolică, foarte pregnantă ideatic, în care senzorialitatea acută a peisajului spiritual beneficiază atât de sensibilitatea artistică a Persidei Rugu, cât și de luciditatea ei intelectuală, cultivată cu obstinație și transformată în reflex estetizant”.

Cum genul liric e precumpănitor autoreferențial, recurența solstițiului în lexicul poemelor din primul ciclu, Albatrosul din zori, indică analogii și semnificații ale acestui simbol astronomic, dar și marcă a unui timp anume, în biografia poetei. Nașterea sa în proximitatea solstițiului de iarnă e asumată ca un vector al destinului. Fiind asociat cu mișcări și ritmuri latente din univers, acest eveniment al iernii se transformă, din astronomic, în astrologic, înrâurind zodii și temperamente, dar și întâmplări istorice: „și o tăcere fără nume / va inunda solstițiul clar” (Aritmie). În poemul În oglinzile inimii, imaginea poetică e mai cuprinzătoare cu un cerc: „lumea se naște / lângă soarele palid”. De altfel, motive precum: lumină, tăcere, zodie, solstițiu ca și toate verbele germinației, fac parte dintr-o zestre blagiană pe care autoarea o recunoaște printr-o dedicație (alt element paratextual): „poetului Lucian Blaga”. Transfigurarea zilei de naștere, cu toate implicațiile ei, se prelungește și în celelalte secțiuni ale cărții: „Filă albă e zăpada începutului de viață / pășim / risipind fărâme de gând / pe cărarea de-omăt și-n sufletul arborelui / urmele sunt săpate adânc (O umbră de miercuri). Simbolul aici în discuție se răsfrânge și asupra destinului fratelui mort: „Fratele meu a locuit la poarta cu trei inimi / Treime însângerată în duh / solstițiile ard peste podul trecerii / omătul se transformă în foc / și flacăra în omăt” (La poarta cu trei inimi).

Titlul de pe copertă, prea expresiv pentru a ne lăsa indiferenți, îl găsim și deasupra a cinci instantanee lirice, răspândite în întreaga carte. Primul dintre ele are limpezi sensuri metatextuale, vizând statutul de „opera aperta”, ambiguitatea poetică și intertextualitatea: „Literele au căzut din poem / formând un alt / poem / mă întreb / cum stă unul lângă celălalt / de parcă nu s-ar fi cunoscut / niciodată / poemul cel vechi / și poemul cel nou care / s-a format singur // amândouă se agață / de zimții vântului / călătorind / fiecare / în altă parte” (Poeme pe zimții vântului [1]). În același context al unei opțiuni estetice, observăm la Persida Rugu predilecția pentru o formă a exprimării aforistice, probabil că tot în descendență blagiană. „Bucuria e lumina tăcută a inimii”, așa sună primul vers din poemul Hieroglife, reluat într-o variantă nouă exact la jumătatea textului, unde schimbă și planul „desfășurării” lirice: „bucuria e marea taină smulsă din adâncuri”. Ne limităm la încă un exemplu, care poate ilustra capacitatea poeziei de a asimila sau genera mitologie: „oasele sunt luminile templului” (Transmigrare). Într-un poem consacrat „cuvântului” găsim o posibilă urmă de „metaforă revelatoare”, dintre cele care „suspendă înțelesuri și proclamă altele”: „Cuvântul – / marele arbore format din silabe / sunete și tăceri / frunzișul său freamătă / la fiecare umbră de vânt sau / de ploi / își schimbă ecoul / odată cu nuanțele de curcubeu / ale anotimpului” (Cuvântul).

Amiaza rinocerilor e un titlu provocator, atribuit de poetă grupajului secund de poeme din cartea sa. Cele aproape 30 de texte din cuprinsul ciclului nu au prea multe puncte de tangență cu comedia ionesciană pe post de hipotext, dar au, poate, în comun conștiința confruntată cu iraționalul. Un poem se numește, în chip emblematic, Din lucarnele memoriei, iar tema centrală e statutul poeziei ca formă de anamneză. „Lada de zestre a timpului”, vers din Poeme pe zimții vântului (3), pare să fie blazonul acestei fascicole lirice. În Printre rinocerii amiezii, dedicată lui Eugen Ionescu, găsim un tablou al golului istoric, unde uitarea ia locul memoriei, umbra înlocuiește ființa reală, iar timpul se scurge în neant prin crăpăturile unui relief monstruos: „Acolo / scaunele goale așteaptă prezențe / de foc / uitarea cerșește uitare / semnele vorbesc în limbi necunoscute / oamenii sunt umbre fără de nume // cum să te aflu / minune promisă în secole de început / cântarul vremii a ruginit / lacrima e monedă de tranzit // neobosită / alunecă vremea printre rinocerii amiezii”. Mai mult chiar, parcă ni se reamintește că trăim după ce Nietzsche și-a scris infama propoziție: „Sunetul telefonului mă leagă de cer / oricine e la capătul firului / e-o frunză alunecând” (Supraviețuire). Există însă, în Amiaza rinocerilor, și oaze de poezie în care zvâcnetul vieții capătă cadențe tonice, ca în Timișoara: „Oraș clădit pe cristalul de stâncă / al inimii mele / niciodată îndeajuns cunoscut”. Aici, pastelul urban se îmbină cu cel psihologic. O stare extrem de intensă poetic s-ar putea numi Duminică de octombrie, iar o alta care se transformă în rugăciune, Pleoape de toamnă.

Poezie de notație, cea din secțiunea intitulată Frunza de jad a înserării stă sub emblema acestor versuri: „E seară / lumina curge înlăuntrul lucrurilor” (E seară). Ceasul vesperal pare unul privilegiat, favorabil reflecției, interiorizării, solilocviului existențial: „Temerară retragere a tainei / în fața altei taine // acolo gestează tăceri / din care se iscă / umbra lichefiată a / cuvintelor de mâine // e seară” (id.). Căderea pe gânduri aduce dialoguri imaginare cu cei plecați, naște reverii dureroase: „Curge ziua de azi spre / hotarul de ieri / lumina se-ntoarce spre mâine // cum să pășesc între cele două / emisfere de timp / sufletul e puntea suspinelor – // la marginea de pod / aștept învierea” (Scrisoare către fratele meu). Comuniunea cu fratele mort e chiar limbajul semnelor din natură, având misterul și perenitatea lor. Permanența acestui schimb de mesaje se revarsă într-o serenitate ce devine, de-acum, atributul prim al acestei poezii: „De azi înainte trăiesc în inima ta / mi-a spus fratele / Nu mă mai căuta în preajmă / în persoanele care-mi seamănă din întâmplare / sau din greșeală / nu mă mai căuta în frunze de nori / în apusul soarelui care / îmi spui / are căldura inimii mele / în lacrima gândului întors spre miezul luminii / în pașii pe care i-am lăsat în curtea casei aceleia în formă de cruce / în privirile risipite peste lucruri și oameni / în marginile văzduhului care-ți împrejmuie / tâmplele // ploi blânde alunecă peste lume – / nu mă mai căuta / mi-a șoptit iarăși fratele din / cuibul ascuns la marginea dinspre inimă / a sângelui” (Nu mă mai căuta). Uneori, pe spații mici, poezia Persidei Rugu îmbină sugestia haiku-ului cu paremiologia: „Cuvintele se zămislesc singure / în fisura din labirintul / memoriei” (***). Ultimele piese ale ciclului se constituie într-o discretă poezie de dragoste.

Pietrele nopților însângerate e capitolul care încheie cartea, deschizându-se cu o Viziune cu trepte. Poemul acesta regenerează imaginarul liric cu elemente precum: metal, foc, durere, lacrimă, hidră, care contorsionează, într-un fel, existența, zdrobesc reveriile gracile din paginile de până aici: „Aripa de înger între crengile de metal / din pădurea sculptată / de nepătruns / foșnește a somn printre lacrimi // Luna – samovar de foc / tuberoză răsădită între oglinzi / se multiplică / hidră de ape adânci / și umbră de-nsetată aducere-aminte // Evantaiul durerii mă taie / în fâșii de carne cuvântătoare / neatinse de humă”. Viziunea mohorâtă din noul cadru e brăzdată de metafore și tușe ale siluetei, recurente, a fratelui mort, ca în acest Ecou de marți: „flacăra de azi se iscă / pe dunga de clopot a unei absențe”. Oarecum, capetele frescei reprezentate de întregul volum, se adună, iar petele de culoare primesc reliefuri noi. Așa se întâmplă cu motivul solstițiului, care, în această margine a pânzei e asociat cu masca mortuară, ceea ce înseamnă o răscolire a imaginarului liric, o remarcabilă împrospătare a sa: „trecerea prin solstițiu ardere de jăratic / neobișnuită mască mortuară / pentru inflorescența lunii” (Trecerea prin solstițiu).

Poate, din grija de a nu distona cu peisajul literar între ale cărui cadre evoluează, Persida Rugu încearcă smulgerea dintr-o vârstă a poeziei, când încă se scria cu sensibilitatea ultragiată de plecarea dintr-un sat sau de vreun alt accident biografic. Însă, înțelegându-și foarte bine propria natură, în cele din urmă ea se lasă învinsă de etos: „Aș vrea din suflet smuls să-mi fie / întregul sat aievea-ntins / în fața ochilor făclie / cu vârful inimii atins / și-ncondeiat întreg ca oul / în noaptea sacră de-nvieri / să înfrunzească-n zori ecoul / aceluiași albastru ieri” (Aș vrea). De altfel, din aceeași ladă de zestre a memoriei, scoțând imagini, poeta își clădește un „weltanschauung”: „flori de gheață s-au așezat pe inimă / ca pe-o fereastră uitată / din casa copilăriei” (Anotimp necunoscut), sau: „las lujerul trandafirului în urmă / el singur arhivează tăcerea unei lumi / dispărute” (Umbra trandafirului). Poeme pe zimții vântului se fixează în memorie printr-un text, aproape de final, intitulat Copilul și arborele nopții, unde universul existențial e sublimat în metafora „mlaștina lumii”. După ea poate urma un tablou antitetic, între concordia generală și rinocerizarea ființei umane: „dincolo de barierele cerului / noaptea se îmbracă în lumină / ușile catedralelor se deschid larg / arborii cântă // doar oamenii se transformă / în fiare”.