Cu Silviu Gongonea ne-am văzut o singură dată, la o reuniune scriitoricească pusă la cale și găzduită de Universitatea brașoveană. Omul, mai mult decât discret, mi-a strecurat, cu sfială în glas și în priviri, o carte de versuri cu un titlu neutru, A doua natură, despre care am scris mai apoi rânduri pline de deferență, chiar în aceste pagini. După șase-șapte ani, câți au trecut de la această întâmplare, autorul vine cu un nou volum de poeme, de data aceasta, cu un titlu provocator: Formele de bază (eseu despre poezie), Editura Aius, Craiova, 2024. Atributul de „provocator” se referă mai ales la componenta dintre paranteze a titlului, care sugerează caracterul metatextual al celor numai 19 poeme din cuprins. Autorul însuși, în contextul carierei sale universitare, practică studiul poeziei. Mai rămâne să vedem pe care dintre formulele lirice le ține zilnic sub lupă, alături de studenții săi. Răspunsul vine de la titlurile cărților teoretice pe care și-a așternut semnătura: un studiu monografic Gellu Naum: aventura suprarealistă și volumul O incursiune în cadrul avangardei literare românești. Iată-l deci pe autor în ipostaza de exeget al modernismelor extreme, care se iau la trântă cu toate convențiile literare acceptate, cu tradiția, în general. Un crochiu de pe coperta a patra, semnat de Bogdan-Alexandru Petcu, aruncă o sondă penetrantă în structurile imaginarului poetic de aici, stabilind și câteva posibile filiații: „Formele de bază reprezintă, așadar, o apologie a poeziei cu mijloacele pe care ea le oferă, îmbinând confesiunile domestice și cvasi-diaristice cu discursul meta. Ceea ce rezultă este o poezie ce forează și convinge chiar dacă nu face din retorism o miză, o poezie ca un crez personal – și cultural deopotrivă – în puterea poeziei de a oferi fiecăruia un loc sub «streașina care se numește existență», o poezie pe care o putem apropia parțial, ca tematică, motive și opțiuni lingvistice, de poezia Simonei Popescu și de cea a lui Radu Vancu”.
Ne-am mutat se intitulează primul poem, și înțelegem din el că, pe urmele lui Gellu Naum, autorul își apropriază poezia ca mod de viață. De altfel, febra mutatului, în literatura română, își are originea în Caragiale, mai precis ea reprezintă una din marile teme din schițe. La Silviu Gongonea, psihologia celui care se mută e desenată prin introspecție, mutatul în sine fiind, printre altele, generator de angoasă. Poate că n-ar fi lipsit de semnificație nici contextul „evenimentelor” din poemul său, care coincide cu debutul pandemiei abătute peste noi la începutul deceniului curent: „Ne-am mutat, cărțile nu le-am urcat pe toate pe rafturi / era februarie 2020 / nu cred că în definitiv / să te situezi exact la mijloc / când pleci dintr-un loc rămâne o schiță perfectă / contururile se subțiază devin periculoase / Elenei i-am zis să separe literatura de viață / mă impresionează fisurile ca o rețea clară în zidul alb / detaliu hiperrealist // ne-am mutat de mai multe ori / încăperile lor ne sunt străine / am devenit aproape reci // ne-am mutat în 2006 / 2007 / 2008 / și ne vom mai muta”. Finalul poemului e probant pentru modul în care autorul își concepe poezia, asezonată cu cele mai noi forme de exprimare a realității lăuntrice: „măcar pentru o clipă viața e stabilă: un lucru / necesar dar nefolositor”. Acest sentiment al superfluității îl adulmecăm, de altfel, pretutindeni în carte, dar, poate că în Simt pe întuneric e mai acut decât în alte pagini: „Simt pe întuneric o bucată de zid / aerul împinge o sfârlează”.
Eseu despre cădere. Sau despre felul meu de a nu renunța la poezie e un text ce ne arată convingător că poezia e discurs despre om, despre condiția sa în univers. Câteva dintre laturile existenței, despre care poezia urmează a da seamă, își scot capetele dintre versuri: „rațiunea”, „boala”, „dragostea”, „prăbușirea”, „înălțarea”, dar și „frânturi de istorie”, „bulevardele marilor orașe” sau „un cămin de bătrâni”. În miezul patetic al poemului, căci poezia trăiește și prin așa ceva!, se postează „glasuri de femei și copii” și „un porumbel speriat”. Parte din imaginarul poetic de aici se zămislește din lecturile manualelor primei copilării, ori din Biblie, arătând cum își construiește singur eul poetizant o dimensiune livrescă, dar și ilustrând, în același timp, o ipostază dinamică a acestuia în raport cu lumea. Aceeași proporție livrescă e și mai clar conturată în următorul poem, Formele de bază. Eseu despre poezie: „Îmi cad cărțile în cap de pe raft și mă trezesc”. Poemul conține un preambul și „două epistole” orientate spre doi dintre poeții afini autorului: Andrei Codrescu și Simona Popescu. Finalul părții preliminare anunță misivele către cei doi poeți-etalon printr-un vers în care se aude vuind atâta poezie câtă ar încăpea între Homer și T.S. Eliot: „Deci, cântă gură din haznaua noastră care se numește istorie”. Pe lângă cele câteva încercări de-a defini poezia, prima dintre „epistole” creionează și un portret al poetului ancorat în istorie: „Cu poezia nu e bine să te joci //… // E greșit să rămânem în offside / poate că asta este scrisul de poezie”. De Simona Popescu îl apropie pe autor „concretețea fiecărui plan” din poezia lui Gellu Naum, căreia, ambii poeți mai tineri, dar în mod propriu, i-au consacrat monografii. Silviu Gongonea decelează în poezia autoarei Xilofonului câteva dintre straturile realului și codurile esteticii postmoderniste care le exprimă: „Totuși, câtă cultură simbolizează astfel atâta / trăire este în poezia aceasta. Pe bucăți, ar putea să pară / neputincioasă, o joacă de copil. Este o încăpere misterioasă, / cvasi-întunecată sau cvasi-luminată, cum doriți, și pui mâinile la / tâmple pentru a vedea pe geam, pentru că nu poți să observi / detaliile. Și constați că toate ușile, absolut toate, sunt deschise”.
Într-un titlu precum acesta: Despre călătoria mea. Sau despre cum nu am putut renunța la poezie recunoaștem tema naumiană a poeziei ca mod de viață. Iar poemul care poartă acest titlu ne dezvăluie și „corelativul obiectiv” al întregii poezii din volum: „pe suprafața bălților mele zilnice / pe unde trec împreună cu Elena și Cecilia / ar trebui călătorit / arogant pur și simplu”. Cele două nume din vers le desemnează pe destinatarele dedicației: „Soției mele Elena și fiicei Cecilia”, constituindu-se într-un solid element de autoreferențialitate. Într-o altă secvență din poem, surprindem o încercare de definire a actului artistic, cu alte cuvinte, un instantaneu din laboratorul poetului: „sunt obosit de moarte de neputința de a pune un mic pod / peste râul negru curgător – fără grabă, îl visez deseori / ajung la casa mea unde aterizez prin mijloacele mele / și transpirațiile reci îmi trec”. Am mai reține, înainte de-a părăsi poemul, un vers ce ilustrează cultul imaginii, prelungind, poate, una dintre ideile Manifestului suprarealismului, scris de André Breton: „adevărat că în tigva unui cal dinții își păstrează albeața”.
Eseu despre singurătate enunță o temă, unde poezia lui Silviu Gongonea capătă accente gnomice. Vocabula „singurătate” însumează sensuri care trebuie receptate simultan, de la starea celui care trăiește singur (în solitudine), la un spațiu retras sau la o etapă a vieții cuiva, petrecută în mod singuratic. Conjugate, astfel de imagini exprimă necunoscutul din afara noastră, dar și pe cel din noi: „într-adevăr, singurătatea nu ne face mai buni / sunt multe rele / e îngrozitor să uiți / e îngrozitor să existe o iubire pământească fără trup / stau la masă și întunericul dimprejur / e multă furie și dragoste în capul meu”. Alt poem, Eseu despre poezie, e construit pe un șir de analogii; între poezie și femeia iubită, între poezie și celelalte obiecte ale realității din jur: „trec pe lângă universitate și văd jumătate din chipul meu șters în / vitrină și cealaltă jumătate ești tu”. Un distih ca următorul pune în valoare formele proteice ale semnificantului: „vrăbiile se aleg în pereche perfectă / ele sunt intertextul”. O semantică vie, în plină mișcare, rezultată din fermitatea pensulației, triumfă într-un tablou ca acesta: „același uliu care îmi străbate poemele pândește pe crucea de / piatră pentru ca apoi să se retragă la adăpostul parcului înțesat de / copaci bătrâni, umbra crucii îi seamănă”. Eseu despre puterea unui copil, punând în paranteză pitorescul, e străbătut de lirismul dramatic al primei vârste. În Eseu despre istorie, autorul pare că polemizează cu imaginea tragică, lipsită de morală și rațiune, a lumii apăsate de anxietate din poezia lui T.S. Eliot. Versurile de aici, schimbând contextul, sunt vocea unui eu care se caută și își răspunde: „aprilie este luna din an ce merită visată // este cea mai frumoasă / ea împletește istoria cu prezentul”.
În două dintre poemele dinspre capătul volumului, în Eseu despre rutină și în Eseu despre bucurie, poetul pare fascinat de farmecul desuetudinii. Și totuși, cel de-al doilea poem se încheie cu o reflecție în culorile angoasei: „bucuria se poate restrânge la o imagine în care o rândunică își / face cuib sub streașina casei / anul acesta nu a zăbovit nicio rândunică, casele noastre sunt / construite pe un câmp după 2019 / ne cunoaștem atât de puțin în bucurii / cel mai mult în boală și / moarte”. Din aceeași familie de trăiri cu angoasa face parte absurdul, iar de la incoerența existențială, statornicită prin el, ne-ar mai putea salva doar poezia: „mă tot întreb de ce ne prinde absurdul din urmă / pune-i mustăți lunii să pară mai fioroasă / pune-i câte un pistol în mâini / pune-i o inimă să audă vuietul din urmă / am pus poezia lângă poezia ta / ai pus poezia lângă poezia mea și au devenit plămâni vii inimă / zvâcnind / am făcut din ele codul nostru de bare”. Un Eseu despre Grădina Botanică încheie volumul cu secvențe poetice care par decupate dintr-o operă de confesiune. Același stil al absenței, care ne-a însoțit pe tot parcursul, aceeași scriitură albă de ziarist, doar că autorul mai are și ceva în plus, acel ceva caracteristic poetului, care extrage fantasticul din realitatea banală: „să fugi să lași totul baltă și să nu îți fie milă de tine / să cobori sau să urci // dau două ture cu Cecilia pistei de alergat deja am obosit / ne cocoțăm pe maldărele de pământ ce oferă un peisaj inedit / deluros / cu arborii nobili printre care a crescut câte un corcoduș / am găsit ierburi înflorite am găsit frunze late / pretext pentru laboratorul nostru alimentar / și o afacere imaginară cum numai copiii pot ticlui // să fugi să lași totul baltă să nu îți fie milă de tine / să ai parte de același peștișor auriu”. La capătul lecturii, putem afirma cu deplină convingere că odată cu al treilea al său volum de versuri, Silviu Gongonea e conturat deja ca un poet care nu se joacă atunci când scrie poezie.
