Seria „Studii de literatură română recentă”, aflată sub coordonarea lui Gheorghe Perian la Editura Limes, Cluj-Napoca, a ajuns, în 2024, la volumul IV, cu Critica universitară clujeană. Cartea înmănunchează 15 portrete de critici și profesori ai Filologiei clujene, semnate de 10 autori, în următoarea distribuție numerică: Gheorghe Perian 5, Cătălin Crăciun 2, Corina Croitoru 1, Lionel D. Roșca 1, Ioana Cistelecan 1, Laura Lazăr Zăvăleanu 1, Emanuel Modoc 1, Marius Popa 1, Adrian Mureșan 1 și Cristina Timar 1. Pe post de captatio benevolentae stă, sub formula Concepțiile despre literatură, o penetrantă radiografie asupra subiectului enunțat prin titlu, scrisă de Gheorghe Perian. De altfel, aparițiile sale încă din urmă cu câțiva ani în revista „Vatra” cu medalioane critice ale unor figuri proeminente din Filologia clujeană au reprezentat „punerea în abis” a sintezei de acum. Autorul prologului identifică trei generații de critic-profesori, din a căror perspectivă literatura română a fost receptată în trei modalități diferite. Prima, cea de după 1918, care va rămâne activă până în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, înțelege creația literară la modul dualist, în prelungirea concepției romantice. Ei postulau existența a două literaturi distincte: cea cultă, scrisă de autori profesioniști, și cea populară sau folclorică. În această fază, criticii literari încă receptau cu același instrumentar cele două literaturi, îndreptându-și cu predilecție atenția spre literatura cultă.
În configurarea celei de-a doua generații de critici universitari clujeni, autorul apelează la un concept filosofico-sociologic: meliorismul. Poziția acestor critici vizavi de literatură este una de tip monist, excluzând din sfera ei atât literatura populară, cât și literatura de consum. Pentru ei există „o singură literatură română, și aceea este literatura cultă”. Acceptând numai acele scrieri care „se disting printr-un nivel ridicat de literaritate, adică prin rafinament estetic, subtilitate intelectuală, invenție stilistică, originalitate”, criticii melioriști ajung să aibă ca temă aproape exclusivă de studiu canonul literar, termen împrumutat din studiile americane, care înlocuiește mai vechea noastră „teorie a capodoperei”. Pentru a se evita o reală primejdie ca valori autentice ale folclorului literar să cadă în afara oricărui interes de studiu, în anii 1970 „etnologia a fost instituționalizată ca știință și a câștigat o poziție de prestigiu în rândul disciplinelor umaniste”. O reîntoarcere la folclor se produce abia „odată cu apariția criticii mitice și arhetipale”, care se avântă cu toate ancorele spre mitologie. Criticii postmoderniști, cei de după 1989, întâmpină literatura cu o concepție pluralistă, recuperând în sfera ei lărgită și „literaturile pierdute”, adică: folclorul, cvasifolclorul sau literatura naivă și literatura de consum. Într-o „Notă” asupra cărții, Gheorghe Perian lămurește sumarul extrem de restrâns, ca și caracterul reductiv al medalioanelor critice: „… am reținut doar sintezele de istorie a literaturii române, scrise de cei ce au ținut (sau țin în prezent) cursuri pe această temă la Facultatea de Litere din Cluj și am lăsat deoparte contribuțiile monografice și cele de literatură comparată sau de teorie a literaturii”.
G. Bogdan-Duică (1866-1934), „părinte fondator al disciplinei predate, în contextul tranziției, de la Universitatea maghiară «Franz Joseph» la Universitatea românească «Ferdinand I» de după Marea Unire” este prezentat de către Corina Croitoru. Autoarea analizează Istoria literaturii române moderne. Întâii poeți munteni (1923), unde G. Bogdan-Duică selectează următorii poeți: Iancu Văcărescu, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Constantin Faca, Grigore Alexandrescu, C.A. Rosetti și Cezar Bolliac. Pe lângă alegerea capricioasă a poeților, ea îi obiectează istoricului literar și arhitectura internă a cărții: „Așa cum se poate lesne observa din sumar, structura lucrării e disproporționată, partea dedicată lui Ion Heliade Rădulescu ocupând jumătate din întregul demers, în vreme ce – cu excepția lui Iancu Văcărescu și a lui Grigore Alexandrescu, pentru care materialul e organizat în câteva subcapitole – secvențele consacrate celorlalți scriitori rămân destul de restrânse cantitativ”. Preluând modul cum a fost receptată de către Pompiliu Constantinescu și D. Popovici, Corina Croitoru încadrează metoda critică a lui G. Bogdan-Duică în categoria „arhivisticii literare”. În Literatura Transilvaniei de Ion Breazu (1901-1958), Gheorghe Perian, autorul medalionului critic, descoperă „metoda cercetării regionale”, preluată de la Josef Nadler, întemeietorul geografiei literare. Lucrarea lui Ion Breazu apare în 1944, pe când Universitatea clujeană se afla în refugiu la Sibiu. La ardeleni – deduce autorul articolului – „literatura n-a fost pentru desfătare și gratuitate, ea a slujit unor scopuri sociale și politice, în egală măsură cu școala și biserica. De-aceea sunt reliefate și eforturile de sincronizare cu literatura celorlalte provincii românești, făcute de scriitorii ardeleni. Criticul manifestă o viziune istorică asupra fenomenului literar, subliniind ruralismul literaturii ardelene, dar și caracterul angajat și militant al presei sau al mișcării teatrale. De asemenea, sunt urmărite legăturile, uneori polemice, cu scriitorii din Principate. O caracteristică distinctivă a mișcării literare din Transilvania, în viziunea lui Ion Breazu, este cea a existenței mai multor centre culturale: Brașov, Sibiu, Arad, Oradea, fiecare cu un număr relativ mare de scriitori, adunați în jurul unui spirit director și al unei publicații periodice.
Prima generație de critici universitari clujeni o încheie D. Popovici (1902-1952), fără îndoială, reprezentantul ei cel mai proeminent. Cum era și firesc, sinteza aleasă de Gheorghe Perian este Literatura română în epoca „Luminilor” (1945), carte care, încă de la început, își propune să clarifice două probleme, la noi, atunci, prea puțin aduse în discuție: „aceea a etapelor parcurse de literatura română în devenirea ei multiseculară și aceea a principiilor aflate la baza unei periodizări științifice”. Ținând seama de reperele intrinseci de evoluție a fenomenului literar: apariția unor cărți inovatoare, a unor programe și reviste noi, a unor curente ideologice, criticul delimitează, întâi o epocă de inspirație bizantină, dominată de curentul slavonismului și al grecismului, iar mai apoi epoca modernă, în care „predomină orientarea spre occident și întărirea progresivă a conștiinței naționale”. Aceasta din urmă va reprezenta în continuare subiectul predilect al cercetărilor sale. De pe poziții comparatiste studiază D. Popovici pătrunderea ideologiei iluministe în Transilvania, atât prin traduceri de cărți de filozofie occidentală, cât și prin călătorii de studii în centre precum Viena și Roma, unele facilitate chiar de biserica catolică. „Ideile cele noi” pătrund și în scrierea unor clerici ortodocși, iar profesorul ține să le menționeze. Tratându-i monografic pe reprezentanții curentului latinist (Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior), D. Popovici produce o schimbare de accent în receptarea lor: „…el împinge în planul secund scrierile teologice, influențate de catolicism, ale Școlii Ardelene și le aduce în prim plan pe cele istorice și filologice, fiindcă aici prezența ideilor luministe apare cu claritate”. Principala temă a cărții „se referă la necesitatea resimțită de cărturarii secolului al XVIII-lea de a se desprinde de unitatea spirituală a sud-estului european și de-a se integra în «ritmul cultural european»”. Această idee, oarecum limitativă, laolaltă cu supoziția că Țiganiada reprezintă „realizarea cea mai de seamă a literaturii române până la Eminescu”, altfel,epoca fiind definită printr-o „sărăcie accentuată a producției poetice”, sunt amendate de Gheorghe Perian și taxate de „partizanat elitist”. Contraargumentele sale sunt „poezia anonimă scrisă de micii cărturari ai orașelor /…/ foarte răspândită printre târgoveții cu știință de carte” și „orientările culturale, mult diversificate”. Concluzia capitolului este cât se poate de rezolută: „Între critica de gust, înțeleasă ca act hedonist, și critica de erudiție, practicată în colegii și universități, D. Popovici n-a avut nicio ezitare: a ales-o pe cea din urmă”.
Tot Gheorghe Perian deschide și secțiunea rezervată generației a doua, cu un medalion succint despre Mircea Zaciu (1928-2000). Spunem succint, pentru că din vasta operă a profesorului e supus analizei doar volumul Ca o imensă scenă, Transilvania… (1996). Rod al unor eforturi de peste trei decenii, cartea aceasta își propune, pornind de la literatură, dar având în vedere și alte instituții culturale ale provinciei (revistele, cenaclurile literare, Opera română, Teatrul Național și Universitatea din Cluj), să definească „spiritul transilvan” sau „transilvanitatea”. Dintr-un studiu revelator din carte, Semnificații ale Transilvaniei din literatura română, alegem câteva din cele fixate de Mircea Zaciu: „Conștiința istorică mi se pare a fi componenta dominantă a spiritului transilvan. Împreună cu ea s-a vorbit nu o dată despre eticism, militantism, predispoziție spre intelectul benedictin, de unde subsumarea esteticului la istoric, etic, cultural”. Ideea că nu dezbinarea etnică, ci coexistența pașnică domnește în Transilvania, e susținută cu exemplul revistei „Cultura”, inițiată la Cluj în 1924 de Sextil Pușcariu și scrisă în patru limbi: română, franceză, maghiară, germană, care a servit ca model „Echinox”-ului din zilele noastre.
Colaborator leal și la precedentele volume din seria Studii…, Lionel D. Roșca e prezent aici cu o schiță-portret a lui V. Fanache (1934-2013). Cu origini muntene, profesorul clujean e unul dintre cele mai solide produse ale «școlii ardelene» de critică și istorie literară”. Consacrat prin două monografii critice, una despre Caragiale (1984) și alta despre Bacovia (1995), V. Fanache se înscrie în tema cărții de față prin cercetările privitoare la arealul transilvan din volumul său Întâlniri. Critică și istorie literară (1976). Urmând paradigma „geografiei literare”, studiile de aici își propun să analizeze „climatul și personalitățile literare locale, punțile de legătură ale Transilvaniei cu celelalte provincii și în cele din urmă contactul spiritului românesc cu valorile universale”. „Regional – național – universal” sunt termenii săi cu care sondează, în trepte, fenomenul literar transilvan. Conceptul definitoriu al criticii lui V. Fanache din această zonă este „localismul creator”, preluat de la o grupare literară interbelică. Sub această lupă așază el opera unor poeți ardeleni, de la Goga la Radu Stanca, romanele lui Liviu Rebreanu, eseurile despre poezie ale cerchiștilor Radu Stanca și Ștefan Aug. Doinaș. Și, desigur, lirica lui Blaga, câteva reviste emblematice pentru spiritul și realitățile transilvane, precum și profilurile a două importante personalități din peisajul literar transilvănean interbelic: Ion Chinezu și Ion Breazu.
(Continuare în numărul viitor)
