Dintr-o însemnare cu intenții metatextuale, care precedă volumul Serafim de Nicole Sere, Editura Neuma, Dej, 2025, înțelegem sarcina de jurnal de călătorie, cel puțin a unora dintre poeme, traseul fiind unul interior, echivalent cu însăși existența poetei, văzută în datele ei esențiale: „Am scris aceste poeme călătorind pe ape, în cer, pe pământ, prin ghetouri, și în labirintul spiritului. Am căutat peste tot chintesența existențialismului ca dovadă a lui a fi: în aștri, în macii câmpurilor, într-un colț de suflet. Și am plâns, scriind. Din când în când m-am întâlnit, în cer, cu mama, cu tata. Am căutat peste tot esența albastrului ca un început, ca un sfârșit de simfonie. Partener de călătorie mi-a fost Serafim. Restul a fost despre supraviețuire și morminte…”. Poeta este apropiată de cercul de scriitori din Arad și se află la cea de-a doua apariție editorială. Cu volumul de debut, Femeia indigo, Editura Eikon, 2023, a cules deja câteva premii literare.
Personajul desemnat prin titlu nu e tocmai cel din iconografia creștină, chiar dacă în portretul său din deschiderea volumului apar și tușe de neprihănire. De fapt, primul portret în versuri e doar unul dintr-o întreagă serie presărată în paginile cărții. Îngerul din poezie capătă atribute și haruri omenești și este proiectat să poată descoperi ispita feminității și să tânjească după căldura căminului. Propriu-zis, avem în poemul liminar o primă imagine a cuplului, evanescentă, ce-i drept, dar altele, în veșmânt expresiv diferit, îi vor urma. Și vorbind de motivul perechii, ni se prefigurează și dragostea, ca temă a poeziei: „îmbrăcat într-un costum sepia cu papion, / Serafim lua cina la restaurantul LʼAmbroise. / la masa vecină observă o rochie de foc. / minute în șir de liniște, / apoi, privirile lor se întâlniră între albastru de yin și negru de yang. / Serafim este arhitect. / proiectează casa perfectă / și are două bufnițe pe post de asistent; / plănuiește casa asta pentru femeia din fantasmele lui / și se împotmolește întotdeauna în detalii – / nu știe cum să construiască / scara sprijinită de crugul ei, / cât de înaltă să fie poarta, / ce culoare să aibă dormitorul, / sau câte ferestre vor fi spre nord / și câte spre sudul himeric. // dacă o va întâlni vreodată, / știe exact cum arată femeia predestinată – / este foarte frumoasă, / dimineața răscumpără din ape răsărituri, / ziua călărește roibii din câmpiile fantastice, / noaptea îi cântă lunii într-o limbă de lup alb. // ea deschide fereastra. / stă pe gânduri deja deslușite. / strada e pustie. / viața asta e mereu o consecință a dragostei. / Serafim construiește o casă din maci – / rămasă la roșu…” (Serafim).
E multă autoreferen-țialitate în poemele lui Nicole Sere, în pofida faptului că lirismul nu e foarte des forma de expresie cea mai la îndemâna ei. Mai degrabă notația diaristică, cu prozificarea evenimentului interior, caracterizează, în primul rând, incipitul unora dintre poeme: „afară plouă torențial. / mă retrag în colțul cel mai întunecat al bibliotecii (Cadou din cer); „ascult muzică și realizez că suntem / doar eu și cu tine pe pământ” (Dezamăgiri trăite la Ninive); „e duminică și sunt acasă” (Domnișoara domnului Ioan); „scriu povestea vieții mele, / este perfectă în cercul ei minor” (Schengenul iubirii). Din „însemnările”, uneori în formă epistolară, din poeme, transpare nostalgia după sfera casnică pierdută, ori numai visată. Anotimpuri este poemul-scenariu al existenței în cuplu. Fiecare sezon circumscrie, alegoric, câte un șir de întâmplări din viața perechii, iar rotirea timpului angrenează moartea dragostei. Cele din carte sunt poeme de dragoste, dar și o cronică a nefericirii conjugale. Pe acest fundal sunt proiectate, cum spuneam mai la început, portrete de bărbați și portrete de femei, care pornesc de la aceleași arhetipuri. Deocamdată, din Arhiva cu albastru decupăm două grăitoare distihuri: „nefericita și-a pierdut capul / pentru un ins oarecare…” și „sunt o rebelă care și-a rupt / propriile lanțuri din existențele anterioare”. Ne vom întoarce mai pe larg la aspectul acesta, cu rânduri în care vom vorbi și despre sondarea misterului feminității, care e, de altfel, una dintre temele cărții.
Poemul intitulat Bărbatul cu ochii lui Marc Chagall proiectează în pagină realitatea lumii interioare, care este, după credința pictorului francez cu origine rusă, mai reală decât lumea cea aparentă: „bărbatul cu ochii lui Marc Chagall / este singurul care știe / să îmbrace cerul într-un sărut albastru / ori în preludiul unui câmp de maci…”. Se poate deja observa că portretele lui Nicole Sere, atât cele masculine, cât și cele feminine, se compun din imagini de o carnație consistentă. De altfel, întreg imaginarul ei e dominat de culori, în special albastrul, roșul și violetul, precum la pictorii, dar și la poeții expresioniști. Totodată, triumfă în această poezie picturalitatea: „ca un blestem, / tu te-ai născut direct Cartograf și umbli desculț // fabrici imagini, redactezi modele sihastre / și viziuni rubensiene despre erosul feminin / of, ce natură moartă!” (Cartograf). O poezie poartă titlul Despre bărbatul ideal și, ca într-un parlament al femeilor, una se ridică și rostește în fața celorlalte un „discurs îndrăgostit”, cu terminologia lui Roland Barthes: „Bărbatul adevărat, doamnelor, / este un potir cu băutură exotică și rafinată. // unele dintre noi îl căutăm, / pretutindeni, / ca pe o frenetică ispită / a devenirii noastre; / nu e o sarcină ușoară. / uneori îl găsim când plouă / ori chiar în anotimpul / de dincolo de ploi…” Când „chimia” cu el nu mai funcționează, bărbatul e expediat într-o tușă trasă în sepia: „am cunoscut un bărbat – / o haimana de omorât diminețile!” (Îngerul haimanalei).
Portretele feminine trebuie decelate prin prisma acestui vers: „nouă femei se înfruntă în inima mea” (Anotimpul călugăriței). Dacă citim numai Conviețuire și cafea, vom da peste versatilitatea feminină întruchipată în „vreo câteva cohorte de femei / ieșite din rând”. Ilustrăm ideea aceasta cu un crochiu al celei din urmă: „doar una noapte de noapte / pleacă spre miazăzi, / dansând cu fustele în vânt ca o Magdalenă, / caută ceva – / ceva ce a pierdut de mii și mii de ani…”. Pe femeia sorbită de himera absolutului o putem întâlni și în Muhabbi și fata cu părul albastru, unde pare a oficia ritualul unei misterioase logodne, asemenea ibsenienei „femeia mării”: „caut Persia într-o iubire și plâng! // vreau să evadez”. Așa cum sugeram deja, portretele de femei par, toate, variante ale unui singur prototip. Chiar și cele care sunt văzute în pereche, alături de un bărbat. În acest sens o cronică n-ar fi de-ajuns numai pentru a număra și descrie în fugă rochiile din această poezie: „eu voi purta o rochie roșie / Chanel Haute Couture pe care o voi asorta / cu ciorapi de fericire, / iar dumneavoastră vă veți irosi în dorințe deșănțate / așteptând un jurământ de dragoste târzie” (Hoața de fericire). Chiar moartea intră în carte uzitând de subterfugiile unui astfel de accesoriu: „femeia zărește moartea pentru prima oară – / poartă o rochie cu nuanțe darwiniste, / brodată cu flori de nuferi galbeni…” (Cortegiul condurilor albaștri). Tot ea – moartea – exersându-și versatilitatea feminină, ne apare și ca Disciplină de examen: „descopăr că moartea / este predată toată viața / ca disciplină de examen, / fără a ști vreodată / cum arată profa îmbrăcată-n negru – de – fum!” Prezența în același poem, uneori în aceeași strofă, a celor două patternuri, viață/moarte, potențează picturalitatea poeziei, fiind o tehnică flamandă, unde, într-un diptic, pe recto se află portretul personajului tânăr, în timp ce de pe verso te pândește ironic, cu orbitele-i goale, craniul aceluiași personaj.
După artele cu care poezia interferează, fie tematic, fie sub raport tehnic, putem lesne deduce că purtătoarea eului liric e o persoană mondenă și instruită. În versurile sale e și multă muzică, mai cu seamă Chopin, care ne amintește de Bacovia. Iar într-un poem intitulat Laponia pierdută, poeta intră în rolul unei Șeherezade, care își amână sfârșitul dragostei, spunând povești. Lucru interesant e că în fiecare secvență poetică firul narațiunii are altă consistență textilă, ilustrând gustul rafinat pentru artă și fast: „în noaptea asta o să-ți spun povești de satin”; „în noaptea asta o să-ți spun povești de brocart”; „în noaptea asta o să-ți spun povești de organzin”; „în noaptea asta o să-ți spun povești de tafta” și, în ultima strofă: „în noaptea asta / o să-ți spun povești de mătase – / sunt o Laponie pierdută…” O altă formă subtilă de a-și comunica mesajul (erotic) este apelul la alteritate, schimbarea codurilor: „doctorul cu sânge albastru / e un bărbat prezentabil / și întru putrezirea timpului / scriu poezie în limba rusă” (Inelul Fabergé de safir), sau „un caiet cu miros de indigo / în care scriu în sanscrită / despre zilele pe insulă, / despre iubirile Ninei…”. (Iubirile Ninei). Preocupată, cum o știm, într-o foarte mare măsură de propria creație, poeta găsește, pentru caracterizarea ei, cea mai nimerită formulă: „sufăr de anotimpul suspinului poetic / (mi-a ruginit până și iarba sufletului) / și simt o puternică durere dadaistă / în furca pieptului” (Mi-e toamnă, doctore!). Întovărășirea dintre „suspinul poetic” și „durerea dadaistă” ni se pare chiar o îndrăzneală dadaistă.
La capătul celor peste 100 de pagini de versuri, închizi cartea și te întrebi în care dintre atâtea portrete feminine e cu adevărat Nicole Sere, care-i sunt măștile și unde se află obrazul? Oare o fi ea cea „vinovată / pentru faptul divers din lumea asta…” sau cea care suferă „de anxietate burgheză”? Sau poate, cea cu „capul zidit între arcade de trandafiri” și „un pic supărată pe viață”. Noi credem că poeta nu e nici Nina din vreo două poezii, nici Mireasa de maci, nici chiar Monalisa și păsările, ci, mai degrabă, Eleni, copila mării. Pentru că: „Eleni trăiește o stare de fericire utopică / alături de un străin cu ochi apoteotici / care-și schimbă culoarea / în funcție de nuanța amurgurilor marine…”. Și pentru că travaliul ei este poezia: „seară de seară, / ea scrie cu litere gotice despre / metamorfozele mării…” Iar la final se întâlnește din nou cu destinul ibsenian: „o copilă a valurilor! // este ultima noapte. / radiază lumina de pe fundalul mării; / o fereastră o cheamă spre apele metafizice / precum o odisee a desăvârșirii / și a purificării prin moarte…” (Eleni, copila mării). Finalul îl încredințăm lui Horia Gârbea, cel de pe ultima copertă: „Ne aflăm, în aceste poeme, într-un univers de idei, dar și într-o retorică post-postmodernă. Gravitatea și ironia se succed rapid precum și dimensiunile telurice și onirice ale textelor. Nicole Sere scrie o poezie originală și convingătoare”.
