Nu-mi amintesc să fi comentat prea des cărți de interviuri literare. Am făcut-o rar de tot, și doar atunci când autorul a avut de spus câteva lucruri esențiale, cel puțin pentru înțelegerea operei sale. O astfel de ocazie rarisimă nu trebuie ratată acum, când avem în față volumul Ilenei Mălăncioiu, Am reușit să rămîn eu însămi, Ediție definitivă, Editura Polirom, Iași, 2024. În deschidere, e publicată „Nota asupra primei ediții”, Editura Polirom, Iași, 2016, din care aflăm că volumul cuprinde doar interviurile „acordate în scris începînd din 1994…” P.S.-ul textului ne mai informează că: „Ediția definitivă reia integral ediția princeps, la care se adaugă șase texte ample incluse în addenda și apărute ulterior anului 2016…” Vorbim, propriu-zis, despre un sumar alcătuit din 23 de interviuri, acordate de poetă într-un interval de 30 de ani și încă trei texte ocazionale. Despre primul interviu, realizat de Gabriela Adameșteanu pentru revista „22”, autoarea spune, în nota amintită mai sus, că „era axat pe contextul social și implicit pe istoria tulbure a primilor ani de după așa-zisa revoluție”. Imbricarea celor două perioade istorice era încă inerentă și, pe acest fundal, întrebată despre criza culturii în anii de dinaintea căderii regimului comunist, marea poetă nu ezită să-și asume partea sa de culpă: „Atunci cînd revistele erau pe punctul de a fi desființate, am făcut eroarea de a susține schemele lor așa cum erau. (Eu însămi am apărat în neștire «Viața Românească», cu Got cu tot)”.
În dialogul cu Marta Petreu, destinat revistei „Apostrof”, întrebările sunt mai propice ființei creatoare, începând cu originile argeșene, urmând devenirea culturală, apoi procesele interne ale creației, până la problematica prieteniilor (literare) și la cea a singurătății. Franchețea răspunsurilor se profilează ca o caracteristică a tuturor confesiunilor provocate ale Ilenei Mălăncioiu. Această marcă individuală e dublată de acuitatea receptării, care a condus în cele din urmă, asociată și cu evenimentele din biografia poetei, la un imaginar artistic de o apăsată amprentă tragică: „Am început să citesc literatură tîrziu și primul roman care s-a întîmplat să-mi cadă în mînă a fost Pădurea spînzuraților. Pentru că locul pe care s-a așezat era gol, am reținut toată cartea aproape pe dinafară, însoțită de reacțiile de la prima lectură, pentru toată viața”. În complementaritatea confesiunii de mai sus vine recunoașterea înrâuririi benefice a studiilor de filosofie, ca și a bibliografiei parcurse în vederea elaborării tezei doctorale: Vina tragică. Tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka. „Consubstanțialitatea vieții și a morții”, remarcată de critici în poezia Ilenei Mălăncioiu, e imanentă etosului țărănesc argeșean, amintit mai sus. Iar invocarea unor nume precum Emil Botta, Gellu Naum sau Alexandru Vona, pentru devoalarea unei confrerii literare, e grăitoare cu asupra de măsură. Întrebările Victoriei Milescu sunt focalizate asupra biograficului, inclusiv apartenența poetei la generația ʼ60, în timp ce răspunsurile se concentrează pe biografia cărților și raporturile cu cenzura comunistă. Celor deja cunoscute, poeta adaugă noi nume de scriitori care i-au modelat destinul literar: Eugen Jebeleanu, Marin Preda, N. Steinhardt, Ovidiu Cotruș, Aurel State. Și paradigmaticii: Edgar Poe, Rilke, Bacovia.
Interviul realizat de Daniel Cristea-Enache pentru „Adevărul literar și artistic”, în 2001, precedă Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, volum din 2003. Paginile interviului fixează câteva reflecții, dintre cele mai penetrante din carte, atât despre starea literaturii în general, cât și autoreferențiale. Radu Doru Cosmin, care pare unul dintre cititorii cei mai perspicace ai poeziei Ilenei Mălăncioiu, la întrebarea ce simte privind Strigătul pictorului Edvard Munch, obține un răspuns aproape așteptat, dar cu o generoasă deschidere hermeneutică: „Ceva asemănător cu ce simt cînd citesc Plumb sau Lacustră”. Din răspunsurile expresive, acordate unor întrebări ale Luciei Ivănescu, se vede clar că poetei nu-i plac dialogurile ocazionale: „Dacă am fi veșnici, nu am înțelege ce valoare are viața și cred că nu am fi mai fericiți. Măcar pentru că nu ar trăi la infinit doar cei dragi, ci și tiranii sau dictatorii care nu mai pot fi suportați”. În afară de această frază esențială pentru vocația ei socială, în Convorbiri cu Eva Iova, poeta relatează două mișcătoare întâlniri cu cititori de limbă română din Ungaria, între care stă un interval de 35 de ani, cu toate răsucirile istoriei întâmplate în acest timp. Interviul realizat de Laura Albulescu pentru revista „Cuvântul” e axat pe demnitatea scrisului și pe integritatea morală a scriitorului. Marele reper al Ilenei Mălăncioiu este biblicul Iov și abia apoi vin Dostoievski, Shakespeare, Bacovia, Kafka și toți ceilalți. În scurtul dialog cu Simona Chițan, poeta vorbește despre libertatea interioară, ca primă condiție a scrisului, dar și despre criticii săi cei mai respectați: Lucian Raicu și N. Steinhardt.
Cu mai multe și mai ascuțite accente politice, interviul acordat lui Doinel Tronaru spune câteva lucruri esențiale despre poezia autoarei. Nouă ne reține atenția constatarea lui Valeriu Cristea că „nici un alt poet român nu a scris atît de mult despre suflet”. Interviul care dă și titlul cărții Am reușit să rămîn eu însămi, realizat de Simona Sora, e remarcabil prin densitatea intelectuală, întotdeauna acompaniată de un ecou moral, a răspunsurilor. Spiritul polemic e fundalul mai tuturor enunțurilor din acest dialog. Clara Mărgineanu, pentru revista „Luceafărul” izbutește să smulgă destăinuiri revelatoare despre întâlnirile admirabile din viața poetei: „Spre deosebire de Emil Botta și Eugen Jebeleanu, care aveau generozitatea necesară pentru a se bucura și de o poezie bună scrisă de altcineva, Gellu Naum era aplecat cu desăvîrșire asupra lui însuși. Îmi oferea cărțile cu cîte o dedicație nostimă (pe care o începea cu «Dragă Ilenuța» și o semna împreună cu soția sa), îi dădeam și eu cărțile mele, dar nu mi-a spus niciodată nimic despre nici una din ele. Sînt sigură că nu mă citea, dar, de cîte ori ne vedeam, mă ruga insistent să-i mai vizitez”. Dintr-o convorbire mai amplă cu Lucia Negoiță, publicată integral în volumul Exerciții de supraviețuire, poeta excerptează câteva pagini având ca temă „ucenicia în ale scrisului” și derivând din aceasta, relațiile cu mai mulți scriitori din generații diferite.
În cursul anului 2011, Ileana Mălăncioiu acordă două interviuri pentru două publicații din Chișinău. Primul este luat de poeta Irina Nechit pentru „Jurnalul de Chișinău”, cu prilejul primei vizite pe care autoarea o face în Republica Moldova, pentru a participa la un Simpozion „Lucian Blaga”. În rândurile interviului, poeta sosită din România strecoară multe informații despre Basarabia, auzite de-a lungul anilor în familie, dar mai cu seamă de la Aurel State, „Prietenul meu, Prizonierul”, după cum îl numește ea, „cu numele căruia începe lista de pe monumentul eroilor din satul nostru”. Al doilea interviu, acordat lui Eugen Dedov pentru revista „Clipa”, are ca principale teme, concepția despre munca poetului și poezia tinerilor. Convorbiri la Barcelona se intitulează un interviu cu Xavier Montoliu Pauli, în care găsim captivante impresii de lectură și despre contacte cu publicul catalan. De asemenea, noi confesiuni vizavi de creație. Din primul interviu realizat de Iulian Boldea pentru revista „Vatra” se remarcă accentul pus de Ileana Mălăncioiu pe condiția sa de poetă tragică. De-a lungul paginilor, ea nu se sfiește să vorbească și despre opacitatea anumitor scriitori consacrați în fața unor debuturi. În Convorbire cu Paul Gorban, poeta vorbește mult despre destinul și receptarea în timp a uneia dintre cărțile sale obsedante: Sora mea de dincolo. „Am început să citesc din Biblie de cum am învățat alfabetul” este mărturia revelatoare a poetei, sub semnul căreia se așază dialogul cu Iulian Talianu, pentru „Tomisul cultural”. Răspunsurile, lungi, par veritabile eseuri, fie despre poezia lui Bacovia, fie despre motivul spânzurătorii trecut prin Iuda, Dostoievski, Rebreanu, ori chiar despre viața literaturii, în general. Coexistența dramei existențiale cu meditația filosofică reprezintă tema unor convorbiri ale poetei cu Roberto Mussapi, pentru publicația italiană „Avvenire”.
Addenda se deschide printr-un nou interviu realizat de Iulian Boldea, complementar celui dintâi, ale cărui întrebări și răspunsuri vin să nuanțeze tema întâlnirilor cardinale, cu personalități sau opere. Discurs la Ierusalim, rostit de Ileana Mălăncioiu la un târg de carte din Țara Sfântă la 21 februarie 2007 conține, chiar dacă numai din câteva linii, un portret de neuitat al criticului Lucian Raicu, cel în jurul căruia – susține poeta – s-a format întreaga lor generație, aflată la început în umbra Generației ʼ60. Realizat în 2020, pe timpul pandemiei, pentru revista „Mișcarea literară”, dialogul cu Olimpiu Nușfelean e marcat pe alocuri de crispări izvorâte din frică. Asta nu-l împiedică să fie unul dintre cele mai complexe interviuri din carte. Provocată de scriitorul bistrițean la o analogie între munca poetului și cea a țăranului, poeta se pronunță cu o cunoaștere de adâncimi dostoievskiene a celor două îndeletniciri: „Prin bobul de grîu pus de el în pămînt, ca să dea înzecită roadă, țăranul are acces la misterul morții și al învierii și implicit la sacru, care presupune atît bucuria vieții, cît și umbra morții”. Ultimul interviu, realizat în 2021 de Bogdan Crețu, pentru revista „Timpul”, ni se pare de-a dreptul incitant, căci atât întrebările, cât și răspunsurile ies impetuos din inerția genului.
Ultimele două texte sunt de publicistică „sui-generis”. Fără să fie interviuri, se înscriu în tematica schițată de titlul cărții, vorbindu-ne despre profilul psihic și moral al autoarei. La Aniversară e un model de cum se poate scrie un articol omagial, nu doar cu laude, ci marcând discret pe firul cenușiu al unei existențe numai evenimentele cu adevărat excepționale. Care sunt, în cazul lui Mircea Mihăieș, câteva monumentale cărți de critică literară. Însemnări pentru un eventual jurnal întinde alte câteva capete de fir, care o leagă de această dată pe poetă de satul ei muscelean, Godeni. „Însemnările” se rezumă doar la un istoric al localității, ce-i drept, riguros întocmit pe bază de documente, iar apoi la evocarea a două personalități indigene, alături de care, cu îndreptățit orgoliu, se așază pe sine, într-o treime care ar face cinste oricărui loc de pe pământ: „Fiindcă oamenii de acolo care aveau probleme grave de sănătate îl puneau pe locul întîi pe doctorul Eugen Proca, iar cei ce așteptau să plece într-o lume mai bună optau pentru Aurel State, Prietenul meu, Prizonierul, care era privit ca un sfînt, fiindcă suferințele îndurate o viață întreagă nu l-au înfrînt. //…// În ce mă privește, prefer ca în satul meu să rămîn pentru totdeauna pe onorantul loc trei, decît să-ncerc să mă afirm cu orice preț, profitînd de faptul că nu se mai află printre noi nici unul dintre ei”.
