Poporul german, unul dintre cele mai civilizate ale lumii, a ales, în deceniul al treilea al secolului al XX-lea, pe cale democratică, Partidul Nazist (NSDAP), iar conducătorul său, Adolf Hitler, ajuns cancelar, a transformat, pas cu pas, regimul democratic din Germania, într-un regim totalitar. Germania se afla într-o situație dificilă, determinată de pierderea Primului Război Mondial și de clauzele tratatului de la Versailles. În acele condiții, germanii au fost seduși de promisiunile unui demagog cu calități oratorice, iar când și-au dat seama de greșeala făcută, era prea târziu: societatea era controlată total de instituțiile statului totalitar nazist. Păcălite au fost și democrațiile occidentale europene, care au dus o „politică conciliatoristă”, fatală menținerii păcii în lume.
Astăzi, internetul, inteligența artificială, posturile de televiziune, alături de efectele lor pozitive incontestabile, permit atingerea celui mai înalt grad de dezinformare și manipulare a opiniei publice, nemaiîntâlnit în istoria umanității. Singura cale de contracarare pe cale democratică a manipulărilor și dezinformărilor este o solidă cultură istorică și dezvoltarea gândirii critice. Înțelegerea lumii contemporane și corecta integrare în ea nu sunt posibile fără acestea.
Recentele alegeri prezidențiale din România demonstrează riscurile la care este expus un regim politic democratic, posibilitatea reală a repetării unor fenomene istorice din trecut, ușurința cu care un număr mare de cetățeni români au căzut pradă unor idei utopice și a altora care contravin profund interesului României. Curentul de idei, autodenumit „suveranist” a fost în creștere continuă în ultimii ani. În realitate, ideile acestuia sunt mai degrabă izolaționiste. O scurtă retrospectivă a istoriei românilor demonstrează convingător faptul că nu ne-am bucurat niciodată de mai multă suveranitate decât în condițiile apartenenței la UE și la NATO, unde suntem parte din luarea deciziilor. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, până la 1877-1878, Țara Românească și Moldova (apoi România Mică) au fost vasale Imperiului Otoman, Sultanul dându-și acordul la alegerea domnului, iar în secolul fanariot numindu-l direct, și integrând politica externă în cea otomană, Transilvania fiind integrată Regatului Ungariei, apoi Imperiului Habsburgic și Imperiului Austro-Ungar. A urmat o scurtă perioadă de suveranitate a României Mari, în condițiile alianței cu democrațiile occidentale, dar izolarea internațională produsă în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea a dus la pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord, ținutului Herța și Transilvaniei de NV, Cadrilaterului, a cărui anexare, în 1913, consider că a fost o eroare istorică (aproximativ o treime din populație și o treime din suprafața României Mari). Ocupația militară sovietică (până în anul 1958) și instaurarea forțată a regimului comunist au însemnat dependența totală de Moscova, eliminarea fizică a majorității elitelor românești, o relativă distanțare față de Moscova, după 1964 (începând cu „Declarația din aprilie”), accentuată după intervenția trupelor Tratatului de la Varșovia (fără cele românești). În realitate, influența sovietică în România s-a manifestat în continuare, unele elite comuniste fiind coordonate de serviciile secrete sovietice (KGB), având continuitate după 1989. Procesul rușinos al foștilor dictatori, evenimentele tragice de la Târgu Mureș, mineriadele, frânarea procesului de integrare euroatlantică a României s-au datorat celor legați, în forme multiple, de fosta URSS. Prăbușirea comunismului în URSS și țările din estul Europei datorează mult reformelor făcute de Mihail Gorbaciov („glasnost” și „perestroika”), care vizau reducerea decalajului economic față de Occident.
Analfabetismul funcțional de care vorbim în ultimul timp în România, și-a demonstrat efectele în perioada alegerilor. Uimitor este numărul licențiaților care au căzut în această capcană, fie din cauza unui interes meschin, fie unei culturi istorice precare.
Statutul istoriei în cadrul planurilor-cadru ale învățământului liceal devine obiect de dispută și speculație politică, în favoarea izolaționiștilor, deoarece, în continuare, experții evită folosirea expresiei „Istoria Românilor”, deși în ultimul an de liceu, conținuturile programelor de Istorie se referă aproape integral la Istoria Românilor. Integrarea europeană înseamnă, printre altele, unitate în diversitate, ceea ce înseamnă promovarea identităților naționale.
Sunt profesor de istorie pensionar, având o vechime de predare a Istoriei de 41 de ani (promoția 1978), 25 de ani fiind și inspector școlar de Istorie și Științe Socio-Umane la Inspectoratul Școlar Județean Sălaj. Așadar, am fost format profesional în anii regimului comunist, la Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Foarte probabil, mulți consideră că în anii facultății am fost supuși îndoctrinării cu ideile comuniste. Spre cinstea lor, profesorii universitari, cărora le port un mare respect, au fost total lipsiți de asemenea preocupări, model pe care l-am urmat în activitățile didactice. Îmi amintesc că până în anul 1989 exista indicația de a integra, obligatoriu, în fiecare lecție, „Programul partidului comunist” de la Congresul al XI-lea, care avea în introducere aprecierile lui Nicolae Ceaușescu despre momente și personalități istorice românești, prezentate în mod cronologic. Nu am urmat niciodată acea indicație, dar nu am suportat nicio consecință.
În etapa național-comunismului din România, Istoria se bucura de oferta generoasă în planul (unic) de învățământ, inclusiv în învățământul liceal, la toate specializările.
După 1989 a început un proces revoluționar de revenire a României la regimul politic democratic care necesita schimbări și în sistemul de învățământ, inclusiv legate de învățarea-predării Istoriei. Un prim pas a vizat dezideologizarea conținuturilor și introducerea unora omise, în mare parte, cum au fost cele legate de monarhie. S-au realizat noi programe de Istorie, centrate pe elev și pe formarea competențelor. S-au introdus manuale alternative (personal, consider că ar fi corect spus „opționale”), unele insuficient adaptate elevilor. Oricum, o consecință directă a folosirii internetului este diminuarea interesului elevilor pentru lectură, implicit pentru literatura istorică, tendința de a prelua informații în mod necritic.
Examenul de Bacalaureat a exclus proba de „Istoria Românilor” (nume dispărut din planurile-cadru) la majoritatea specializărilor din învățământul liceal. Proba de Istorie susținută la specializările (puține) la care ea există, a cunoscut un progres remarcabil, alcătuită profesionist, cu itemi de evaluare construiți cu niveluri progresive de dificultate, permițând evaluarea obiectivă a competențelor candidaților.
Am constatat cu surprindere neplăcută că, din proiectul planurilor-cadru pentru învățământul liceal, Istoria lipsește din trunchiul comun al majorității profilelor și specializărilor în ultimii doi ani. Având experiența precizată mai sus, sunt absolut convins că posibilitatea studierii opționale a acesteia rămâne doar o chestiune teoretică, nesemnificativă, din motive obiective și subiective care țin de directori, elevi, părinți.
Nu atât pentru interesul profesorilor de Istorie, cât pentru interesul elevilor de a deveni cetățeni români și europeni responsabili, apți a înțelege lumea în care trăiesc și a se integra corect în ea, cu gândire critică, acceptând și promovând valorile democrației și respingând ideile nedemocratice, propun următoarele:
1. Studierea Istoriei la toate profilurile și specializările în toți anii de liceu, după formula: „Istorie Universală”, la clasele a IX-a și a X-a, „Istoria Românilor”, la ultimele clase de liceu.
2. Examenul de Bacalaureat să conțină o probă de Istorie, la toate profilurile și specializările, cu teme esențiale, îndeosebi legate de forme ale statului și regimuri politice, cu accent pe lumea contemporană. Examenul completează motivațiile intrinseci ale învățării.
3. Studierea „Istoriei evreilor. Holocaustul” ca disciplină de sine stătătoare. Problema Holocaustului poate fi bine înțeleasă doar în contextul Istoriei Universale și cel al Istoriei Evreilor, singurul popor din istorie care a avut un stat în Antichitate, l-a pierdut, trăind în diaspora două milenii și a reușit să-l refacă pe pământul strămoșesc. Aproape toate statele europene au avut o contribuție la Holocaust, inclusiv România, fapt recunoscut oficial și comemorat anual, după 1989. Manifestările actuale de negare a Holocaustului, manifestările antisemite, inclusiv în România, impun buna cunoaștere a problematicii.
4. Studierea „Istoriei comunismului în România” ca disciplină de sine stătătoare și nu doar ca o unitate de învățare. Etapele comunismului din România pot fi înțelese doar în context universal, care ar trebui să includă: ideile comunist utopice, ideile marxiste, Internaționala I, Comuna din Paris, Internaționala a II-a, revoluția bolșevică din Rusia, Internaționala a III-a și propagarea ideilor comuniste în lume, relația dintre partidul comunist român, „cal troian” în România și Comintern, impunerea la putere a celor sub o mie de comuniști români de către ocupantul sovietic, transformările radicale impuse prin forță, inclusiv prin crimă, mai ales în prima etapă (stalinistă) a regimului din România, încercarea de formare a „omului nou”, obiectiv al tuturor regimurilor totalitare, care au avut puncte comune, chiar dacă ideologiile lor se aflau la extreme.
Pentru eficiența activităților didactice, rolul profesorului (uman, nu inteligența artificială) este fundamental, aspectele educative putând fi formate și dezvoltate doar în interacțiunile elevi-profesori. Pentru a avea profesori cu vocație, eficienți, nivelul de salarizare este un factor decisiv. Salarizarea prin introducerea unor standarde de performanță poate fi luată în calcul doar dacă acestea vor fi diferențiate, pornind de la mediile de admitere în liceu. Oricum, gradațiile de merit aplicate de mult diferențiază substanțial salariile, iar uneori, performanțele elevilor se datorează meditațiilor realizate cu alți profesori decât cei de la clasă.
Revin la propunerea studierii Istoriei și la ultimele clase de liceu. Cunoștințele esențiale generale și de istorie acumulate la vârsta respectivă permit proiectarea, realizarea și evaluarea unor activități puternic problematizate, contribuind la dezvoltarea gândirii critice, rezistența la presiunile de manipulare și dezinformare.
Urmăresc cu admirație activitățile fostului rector al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, actualul ministru al Educației, domnul profesor Daniel David, inclusiv de educație publică, și sunt convins de bunele intenții ale domniei sale. De altfel, proiectul de reformă care să permită elevilor de liceu din anii terminali să-și aleagă un număr mare de discipline opționale (de prespecializare) datează din perioada ministeriatului altui profesor valoros, domnia sa a fost rector al aceleiași universități, Andrei Marga. Pentru motivele expuse mai sus, consider că, lipsa Istoriei din trunchiul comun al planurilor-cadru la clasele de liceu ar fi o greșeală. Ar fi păcat ca numele unui ministru valoros să fie legat de această decizie.
Necunoașterea bună a conținuturilor oricărei discipline de învățământ afectează persoana în cauză. Luarea unei decizii electorale eronate, în lipsa unor cunoștințe solide de Istorie, a lipsei spiritului critic și a unor convingeri democratice, afectează întreaga societate românească și europeană.
+ There are no comments
Add yours