(ca o cvasi-stresantă „Dare de seamă”)
Inițiativa redactării unei încercări cu acest titlu apare, desigur, redundantă, pentru că, înainte și după fatidicul an 1989, am (s-a) mai scris și au apărut opinii de acest fel în publicațiile (nu doar) din județul Sălaj, în paginile revistelor Tribuna(suplimentele „în Sălaj”, „la Jibou” etc.), Silvania, Școala Noastră, Limes, Origini/Caiete Silvane sau/și ale periodicelor jurnalistice Năzuința, Graiul Sălajului, Clepsidra, Sălăjeanul, Magazin Sălăjean, Transilvania Jurnal, suficient pentru a nu supăra memoria cititorilor cu agresive reveniri tematice de jurnalism cultural țintind orașul de pe malul stâng al Someșului Mare, Jibou.
Dacă am hotărât să revin, este pentru că „târgușorul” nostru s-a metamorfozat, în perioada recentă a istoriei sale, într-un oraș cu vocație actual-(și viitor)europeană. Grație unui colectiv consultativ (nu doar consilierii aleși), coordonat de un concetățean care este conștient că și-a asumat rolul de conducător al semenilor săi, indiferent dacă puțini dintre aceștia și-au exprimat prin vot dezacordul. Desigur, intuiți că scriu despre un anumit Consiliu Local (Orășenesc), condus de un Președinte competent și inspirat, recte Primarul actual al orașului, inginer constructor, absolvent al Liceului Teoretic (azi: „Ion Agârbiceanu”) de aici, promoția 1985, celebră în istoria învățământului mediu jibouan pentru calitatea intelectuală și performanțele cursanților ei.
Acum, însă, nu intenționez să realizez portretul domnului primar. Este atât de viu implicat, prezent, deci, în viața și activitatea concetățenilor săi, încât o asemenea întreprindere ar fi a priori superfluă, așteptându-mă concomitent la dezinvolt-respectuoase și cvasi-ironice-reproșuri din partea domniei-sale, după câte am reușit să-l cunosc. Vreau doar să accentuez apetența evidentă înspre formele de cultură generală, implicită preocupărilor unora dintre concetățeni, în afara componentelor politico-ideologice și profesionale.
Mă aflu în Jibou de 81 de ani. Împlinisem doi ani atunci când părinții mei s-au întors din Banat, unde fuseseră în refugiu, provocat, cum este cunoscut, de hotărâri politice internaționale anti-românești în vara anului 1940, vizând granițele de stat ale țărilor est-europene. Firește, nu aveau cum să știe părinții, rudele și cunoștințele noastre ce viitor era scris (!) în ADN-ul copilului firav, adus cu trenul marfar, în vagon-platformă, din Bocșa lui natală. Cert a fost că s-a acomodat repede cu atmosfera socială de aici, asemeni celorlalți copii din anturajul cărora avea să facă parte. Ceea ce l-a individualizat, constat astăzi privind în urmă, a fost apetența pentru observarea și memorarea activităților cultural-artistice, în derularea unora dintre acestea (muzică, teatru, dans), fiind implicat direct ori prin mijlocitori.
Localitate de factură semiurbană, reședință de Plasă, apoi de Raion, Jibou părea o scenă deschisă și ospitalieră inițierii și perpetuării unor tradiții cultural-artistice care ilustrau obiceiuri tematice, locale sau importate, de natură laică și/sau religioasă, subsidiare anotimpurilor, vârstelor ori sărbătorilor aniversare istorice ori politico-ideologice. Teatru (de amatori), muzică populară (aparținând celor trei comunități majoritare, în ordine procentuală: români, maghiari, țigani), muzică ușoară, dansuri populare, dansuri tematice, obiceiuri ritualice ș.a. Taraful de lăutari al familiei Dúláni Bélla era celebru în ținuturile Văilor Someșului, Almașului și Agrijului.
Inițiativa, dar și angajamentul de facto, oficială sau individuală, aparținea liderilor locali, pe de o parte, și unor concetățeni autohtoni, băștinași sau sezonieri, pe de alta. Predominau cadrele didactice, fenomen firesc, tradițional, atât în activitatea de instruire, cât și în cea de interpretare teatrală, muzicală, coregrafică.
Iată, poate zgândăresc nostalgii, s-a ivit momentul să dau în vileag câteva din numele acelor „animatori ai artelor interpretative”, Bunul Dumnezeu să le ierte datoriile omenești și să le dăruiască eternă odihnă și pomenire veșnică: înv. Gheorghe Cristureanu, înv. violonist Tiberiu Pop, înv. Bereszki Gizella, înv. Lucia Marincaș, înv. Aurelia Fărcaș, Nagy Illona (balerină pensionară de la Teatrul de Operă din Budapesta), croitorul Szekér István, fam. dr. Mănescu, prof. Eugen Bulugea, înv. Maria Barbur (căs. Pitică), prof. Irina Faragó, prof. Székely Victor, preotul protopop Marin Andreescu și providențialul profesor de muzică și arta actorului, Octavian Mocanu.
Următoarea generație, implicată în promovarea și aplicarea dezideratelor mișcării culturii și artei, prelua frâiele manifestărilor opționale și abil dirijate în ceea ce a devenit un generic:Ars Amatoria: profesorii Ioan Morar, Kinczli Viorica, Emil Trif, Kállai Tiberiu, balerinul Ioan Jurcan, manager al Căminului Cultural, Emilia Mureșan, se implicaseră cu asiduitate în menținerea vitalității acestui foarte cunoscut proces educativ prin intermediul artelor interpretative.
Nelipsiți de la astfel de angajamente, mai tinerii „artiști”, studenți, liceeni, muncitori se lăsau antrenați în spectacole ocazionale sau inițiau momente artistice, fie originale, fie coveruri. Apropiați ca vârstă, formaserăm o „gașcă” disponibilă să accepte sau să infiltreze în scenarii „valabile”, de dragul publicului, al aplauzelor, al recunoașterii valorii evoluțiilor, cu scheciuri, cuplete satirice, trio muzical. Eram cunoscuți și solicitați. Florina (Lia) Pop, Elisabeta Bobonete, Kállai Tibor, Elisabeta Ungur, Alexandru Lazăr, Florin Leonard Mocanu, Kompó Tiberiu, Cornel Marin Andreescu, Ioan Bălănean, Alexandru (Puiu) Gârbouan. Mai suntem doi sau, poate, trei cu picioarele pe pământ; unul este poetul Alexandru Lazăr, în Phoenix – Arizona, iar eu – așa, cum și unde mă știți!
Părinții mei se „angajaseră” spectatori conștiincioși la aceste întâmplări, mai cu seamă la cele în care era implicat fiul lor. Dar și la spectacole profesioniste derulate pe scena Căminului Cultural / Casei de Cultură. Mă luau și pe mine, spre bucuria copilului, care asculta, acasă, uneori cu urechea lipită de pânza difuzorului, emisiunile, concertele, teatrul radiofonic și momentele artistice transmise din studioul stației de radioficare locală. În felul acesta i-am văzut, nu o singură dată, pe majoritatea soliștilor celebri de muzică populară: Ion Cristoreanu, Lucreția Ciobanu, Emil Gavriș, Felician Fărcașu, Irina Loghin, Sofia Vicoveanca, Alexandru Grozuța, Nicolae Sabău și atâția alții. Din cealaltă parte, a muzicii lejere adică, ne-au onorat cu vocile Dida Drăgan, Aura Urziceanu, Nicolae Nițescu, Gigi Marga, Dorina Drăghici, Constantin Drăghici, Angela Similea…
Din interior, însă, se intercalează în ceea ce am putea numi „stagiunea artistică jibouană” talente indubitabile prin performanțe locale & regionale și popularitate, precum Elena Costea, Dochița Drăgan, Kürti Alexandru, Liviu Petriș, Marcel Mureșan, Szellei Alexandru, Fekete Peter, Szellei Stefan, Andrei Dăniștean, Mihai Dumitru Crișan, Valentin Păcurar, Opriș Edith etc. Spre final, iese în lumina reflectoarelor redactorul de televiziune Sergiu Vitalian Vaida, în calitate de regizor și interpret al unui celebru grup de satiră și umor, „Cucuruz, mălai de toamnă”, al Casei Orășenești de Cultură.
Timpul trece surprinzător de repede. S-a schimbat, cică, regimul, orânduirea, însă sentimentul apartenenței la arta scenică i-a păstrat alături pe unii dintre cei „cu vechime”, ai veteranilor, împreună cu reprezentanți ai eșalonului discret, dar supărător de activ. (va urma cu „Jibou – orașul cu scriitori”)
