Iulie, 1969…
Mă simt oarecum ciudat! Este o zi obișnuită de vară, însă am transpirat foarte puțin mărșăluind în pantă dinspre Templul Catolic. Câțiva miei pufoși se zbenguiau pe câmpul albastru intens al cerului la această oră a după-amiezii.
Traversasem per pedes Dunărea, imprimându-mi urmele pașilor, într-un impuls de solidaritate pietonală istorică, de-a lungul celebrului Pod cu lanțuri care unește (împreună cu alte șapte), cele două părți ale capitalei, Buda și Pesta, adică malul drept cu cel stâng al fluviului.
Iar eu nu transpirasem, cum de obicei!
Ce să mai spui!?
Tinerețea!
Poate mă stimula și prezența curenților atmosferici adiind în preajma fluviului…
––––
Fac parte din trupa de artiști transilvăneni participantă la Festivalul Internațional al Păpușarilor amatori, organizat de UNIMA*, anul acesta în pitorescul oraș Chrudim, din Cehia. Se înțelege, nu este un concurs, ci doar Festival (nu se fac clasificări și premieri). Scenariul spectacolului nostru a plăcut organizatorilor, confraților din celelalte douăsprezece delegații și, desigur, micilor spectatori localnici. La întoarcere spre țară, ne oprim pentru o zi și-o noapte în capitala Ungariei. Suntem găzduiți în camerele de oaspeți ale Fabricii de Ciocolată de aici; mama șoferului nostru este verișoară de gradul I cu directorul fabricii.
În pregătirea plecării spre Cehoslovacia, am trecut pe-acasă pentru a-mi lua câteva obiecte necesare în astfel de călătorii; aflând că vom trece prin Budapesta, mama mă rugă s-o găsesc, dacă s-ar fi ivit ocazia, pe nașa dumneaei de botez și de cununie, Döryi Ilona, fosta „castelană” tânără (cu aproximativ zece sau cincisprezece ani mai în vârstă decât mama), din Năpradea, satul copilăriei și al adolescenței lor. Îmi dădu un plic tipizat al uneia dintre puținele scrisori pe care i le trimisese din Ungaria. Pe versoul plicului își scrisese adresa, așa cum obliga protocolul corespondenței în timpurile tulburi de atunci. Îmi exprimasem neîncrederea în posibilitatea unei astfel de… aventuri. Tocmai de aceea o pusese și mama sub semnul incertitudinii, al condiționalului. În final, i-am promis că voi face tot ce-i posibil s-o găsesc.
I-am mărturisit șefului delegației noastre, directorul Teatrului de Păpuși din Cluj, ce intenționez. Nu s-a împotrivit. Ba, mai mult, după ce ne-am cazat, a solicitat acordul celorlalți de a organiza în grup o vizită a capitalei. Așa încât ne-am urcat în autobuz, ne-am oprit lângă Piața Eroilor, apoi a stabilit punctul de întâlnire într-o parcare din apropierea impozantei clădiri a Parlamentului.
Suntem liberi să vizităm ce dorim, individual sau asociați, timp de șase ore. Îmi privesc ceasul de mână. Mă bucur. Sper să-mi pot ține promisiunea făcută mamei.
––––-
Odată ajuns pe faleză, am făcut apel la bunăvoința unui cetățean între două vârste și l-am rugat să-mi spună dacă știe unde și cum aș putea găsi adresa de pe plic. Acesta, amabil, m-a… instruit folosindu-și cu generozitate brațele în gesturi complementare. De fapt, a detaliat informația primită de la doamna Kovács Ildikó, regizoarea spectacolului nostru, atunci când i-am dezvăluit și ei ce aveam de gând: Országház utca (strada Casa Țării) începe puțin mai sus de locul istoric unde se găsește Catedrala catolică Mátyás și statuia ecvestră a celebrului rege (Matei Corvin), dar până acolo ar trebui să iau un autobuz de traseu urban sau un taxi, din apropierea intersecției unde se unesc, sau se despart, căile de acces, spre stânga, către colina Cetății medievale (Vár), unde îmi propusesem tacit să ajung într-un viitor plauzibil**, și spre dreapta, colina sectorului extins al urbei de ev mediu-târziu și pre-modern, care mă interesează acum. După ce îmi dădu aceste informații, plus numărul de traseu al autobuzului, își ceru scuze și mă întrebă zâmbind de unde sunt. Îi spusei: „Erdélyi vagyok, Kolozsvári és Szilágyi…” (tradus: „Sunt ardelean clujean și sălăjean”). Dădu din cap apreciativ; intuiam că ar fi dorit să continue dialogul, dar mă grăbeam; de unde să știu cât va dura „aventura” mea (?).
Nu aveam suficient de mulți forinți pentru taxi, așa încât am mărșăluit vreo două sute de metri până la stația „Busz”, am așteptat circa zece minute, până când a oprit și autobuzul cu numărul deasupra parbrizului, indicat de amabilul localnic, am urcat, nu era aglomerat, mi-am cumpărat bilet de la casierița din dreapta intrării, căreia i-am mărturisit unde doresc să merg. După cincisprezece minute, la indicația acesteia, am coborât în stația cea mai apropiată de complexul istoric Mátyás. Aș fi dorit să mă amestec printre turiștii-vizitatori, însă eram grăbit. Ajuns într-o intersecție de cinci direcții stradale, arunc întrebarea unui grup de localnici tineri care așteptau, la fel ca mine, să înverzească semaforul. O tânără îmi tăie zâmbind nedumerirea arătându-mi direcția pe care s-o urmez. De ce o fi zâmbit!? Ei, și tu, acuma!
Strada Casa Țării (Országház utca) este o… stradă obișnuită, cu două sensuri de circulație carosabilă și trotuare, nu un bulevard, așa cum îmi imaginasem nu știu de ce. Construcțiile din stânga și din dreapta sunt, după cât mă pricep, din perioada sfârșitului de secol al XVIII-lea până în aceea dintre cele două războaie mondiale ale secolului XX. Pe traseu, am trecut pe lângă două piațete dreptunghiulare, mai degrabă spații valorificate, din primăvară până în toamnă, de „localuri publice” pentru amplasarea sezonieră a teraselor.
În sfârșit, ajung în fața clădirii al cărei număr inscripționat în dreapta intrării este înscris pe plic.
–––––
Poarta masivă din lemn este întredeschisă. Apuc bara de fier forjat instalată în stânga clanței, turnate din același material, împing, jumătatea deblocată a porții se mișcă. Pătrund într-un spațiu aflat la parterul clădirilor cu două etaje pe trei laturi „de interior” și cu trei etaje înspre stradă. Fac prudent vreo câțiva pași. Constat că am ajuns într-o curte dreptunghiulară a unui cvartal familial, cam de o sută douăzeci de metri pătrați. Genul acesta de arhitectură îmi e cunoscut încă din prima etapă a copilăriei; în Jibou locuisem timp de opt ani într-un imobil asemănător, dar mai simplu, doar cu parter; curtea de atunci, firește, respectând diferența de suprafață, era pavată cu piatră de râu. Pentru cea de acum, din fața mea, fuseseră folosite calupuri de granit, frecvent întâlnite în toată Europa și, bănuiesc, în toată lumea. Un automobil Škoda este parcat în dreapta, lângă un Moskvici. Intrările locuințelor de la parter sunt „protejate” pe toate laturile dreptunghiului de un lung pasaj mărginit către curte cu stâlpi, formând la îmbinare bolți. Ușor descumpănit, aștept să apară cineva care să mă ajute. Îmi atrage atenția un afișier din lemn pe zidul din stânga porții. Caut un tabel cu numele chiriașilor. Inutil. Zăresc apoi în dreapta și în stânga, la intrările / ieșirile în / din pasaj, cutii poștale din tablă pe schelet de fier cornier. Pe una dintre ele – eticheta cu numele Döryi I.
Mă bucur. Inima își întețește ritmul.
Sunt emoționat.
Locuința căutată este la parter, pasajul culoar din stânga…
Grăbesc pașii…
Bat la ușă.
Aștept câteva secunde. Nicio mișcare.
Observ soneria lângă tocul din dreapta ușii.
Apăs cu arătătorul mâinii drepte butonul pătrat.
În spatele meu, la trei-patru metri, aud zgomot de clanță deschizându-se. Simt prezența cuiva. Mă întorc. O femeie fără vârstă, cam 1,65 – 1,70 înălțime, brunetă. Poartă șorț de bucătărie. Ușa, pe unde ieșise, rămasă deschisă, îngăduie miresmelor de vanilie și zahăr ars să-mi tulbure simțul olfactiv și mecanismul digestiei. Firește, conversație în limba maghiară: „Bună ziua! Nu vă supărați! Pe cine căutați? Cine sunteți?”
– Bună ziua! O caut pe doamna (nagysága) Döryi Ilona, nașa mamei mele. Sunt din România… Ardeal…
Prins de surprinzătoarea conversație, n-am auzit pașii din spatele ușii în fața căreia mă aflu. Se deschise, permițându-mi să percep imaginea unei apariții impresionante. O doamnă (îmi e dificil să-i zic simplu „o femeie”) în vârstă (la fel, e dificil să spun „bătrână”), cu postură mândră, verticală, a cărei suplețe poți s-o intuiești prin capotul lung de mătase bleumarin, discret imprimat cu maci. Fața ovală, cu obraji întinși, ușor lăsați, tenul îngrijit refuză prezența ridurilor agresive. Ochii de un căprui intens către negru, adânci, părând încercănați sub protecția sprâncenelor bine conturate. Mi se adresează:
– Eu sunt aceea pe care ai zis dumneata că o cauți. Către cealaltă: Mulțumesc, dragă doamnă Hajnal, cred că mă pot ocupa în siguranță de tânărul domn. (Spre mine): Sau „tovarăș”?… (Spre cealaltă): Nu mi se pare agresiv. (Din nou spre mine): Bună ziua, tinere domn! Am auzit, cumva, cuvântul Ardeal?
Sunt uluit, sau confuz… Mai degrabă timorat. Zâmbesc:
– Sărut mâna… da… sunteți onorabila doamnă (méltoságos asszony) Döryi Ilona?…
– Da, port acest nume de când am fost botezată. Era cazul să te prezinți dumneata primul, așa se obișnuiește, așa este politicos…
Brusc, pe frunte îmi răsar broboane. Scot batista și mă tamponez:
– Vă rog să mă scuzați! Așa trebuia, desigur. Sunt fiul finei dumneavoastră din Jibou… sau… Năpradea, Viorica, Ibolyka! Numele meu este… îmi spun prenumele, apoi numele…, îi întind plicul și buletinul de identitate.
Privește pe lângă mine, înclinându-se puțin într-o parte. Vecina sa continua să asiste prevăzătoare, sau, mai degrabă, curioasă:
– Este în regulă, doamnă Hajnal, mulțumesc, puteți să mergeți, să nu se ardă delicioasele dumitale prăjituri! Așteaptă retragerea vecinei, bombănind „Fiți atentă, doamnă”, apoi îmi ia din mână plicul: Nu-i nevoie să te legitimezi, te cred. Te rog să intri!
Se întoarce și intră în semi-întunericul unui hol destul de larg. O urmez. Se oprește brusc, se întoarce spre mine:
– Te rog să aprinzi lumina; întrerupătorul este, firește, în dreapta tocului ușii! Mulțumesc!
Mă conformez. „Szívesen!” (cu plăcere!). O măsuță, două fotolii mici și un taburet ocupă centrul acestui spațiu de trecere spre cele trei uși, de bună seamă – intrări spre living, bucătărie și dormitor. Pereții – o adevărată galerie de artă. Tablouri și portrete domină suprafețele lor mediane. Îmi amintesc povestirile mamei mele despre perioada când a locuit la „Castel”! Amândouă nașele, tânăra și mama ei, pictau. Toaleta, baia, unde o fi? De parcă mi-ar fi intuit „neliniștea”:
– Te rog să-ți speli mâinile! Baia este după ușa din dreapta, înaintea intrării în camera mare, sau cum i se mai spune, living. E un cuvânt englezesc. Cunoști limba engleză? Ibolyka mi-a scris că fiul ei este student la Cluj. Despre dumneata era vorba în scrisoare, nu?
– Da, despre mine. Am studiat limba și literatura română, limbile italiană, franceză și engleză. Dar la engleză am luat note mici. Cu toate acestea, știu ce înseamnă „living room”!
Zâmbește, iar vocea îi devine mai caldă, semn că fusese cât de cât neliniștită și începe să se liniștească. Întinde brațul spre ușa respectivă:
– Cât timp ești în camera de baie, eu am un pic de lucru în bucătărie. Când termini, te rog să intri în living room și să ocupi un loc la masă… Pe care scaun vrei!
Camera de baie, cât mă pricep să apreciez, are lungimea de patru metri și lățimea de circa doi metri. Cum intri, în stânga sunt înșirate toate cele necesare igienei personale și confortului. Cada din fontă ocupă toată lățimea în fundalul acestui spațiu, iar latura din dreapta este rezervată etajerelor și cuierelor. Pereții sunt protejați cu faianță măruntă de culoare portocalie. Îmi place. Cada rămăsese neîngropată.
Ușa livingului, paralelă cu cea dinspre hol, rămăsese întredeschisă.
(Va urma)
* UNIMA este acronimul pentru Uniunea Internațională a Marionetei (Union Internationale de la Marionnette), o organizație neguvernamentală dedicată promovării artei păpușăriei. Fondată în 1929, organizația este afiliată la UNESCO și la Institutul Internațional de Teatru și are sediul în Charleville-Mézières, Franța.
** Abia peste 21 de ani (1990) voi reuși să mai trec frontiera rutieră spre Ungaria, dar Budapesta am s-o revăd peste alți opt ani, în 1988.
