Îmi privesc ceasul de mână; trecuseră deja două ore de când am traversat fluviul.
Ușa livingului, paralelă cu intrarea dinspre hol, rămăsese întredeschisă.
Intru cu exagerată prudență, spre distracția vreunui spectator virtual.
Îmi rotesc privirea.
O încăpere largă, dreptunghiulară, dacă neglijez existența peretelui din „cărămizi” de sticlă mată, care „taie” unul dintre colțurile patrulaterului pentru a oferi spațiu și protecție ferestrei înalte, dincolo de care se ițește spațiul verde, sau peisajul, ori parcul dinspre celelalte clădiri ale cartierului. Aproape vis-a-vis, o a doua fereastră, cu dimensiuni ușor mai reduse, dă spre „curtea interioară”. În dreptul acesteia – o masă ovală din lemn, înconjurată de șase scaune tapițate cu material textil greu, un fel de pluș mov. În stânga ferestrei mari, un șezlong amplu pe care ar încăpea lejer două persoane. În dreapta, un șevalet susține rama largă pe care este întinsă „pânza” mătăsoasă, pictată pe jumătate, ca un batic. Pe un taburet mai înalt situat lângă acesta, o paletă pentru mixat culori, un borcan cu pensule de felurite dimensiuni. Ce să zic, atelierul unui pictor! Aleg să mă așez pe unul dintre cele două scaune plasate cu speteaza către fereastra dinspre curte, astfel încât să fiu cu fața la șezlongul pe care, bănuiesc, se va așeza… amfitrioana. Pereții dintre fereastra mică și ușă sunt ocupați, firește – în vinclu, de o bibliotecă plină. Majoritatea cărților, legate în carton pânzat, câteva – în piele, sunt aranjate în funcție de dimensiuni, serii, colecții.
Doamna Ilona intră aducând pe antebrațul mâinii stângi un mic platou dreptunghiular din porțelan cu borduri de alpaca, pe care sunt așezate două farfurioare și un pahar cu apă, cred, în care plutesc trei feliuțe de lămâie. Mă ridic. Înclină ușor capul zâmbind discret. Zâmbesc la rându-mi. Întind mâinile, prind platoul și, vă rog să-mi permiteți să vă ajut, îl așez pe masă în fața mea. Pe una dintre farfurioare – biscuiți șprițați, „de casă”, pe a doua – dulceață de cireșe sau vișine. Pe șervețelul de sub pahar – o linguriță din argint, pe care o ridic și o cercetez rapid; e marcată și inscripționată cu monograma DI, adică Döryi (Ida, ori Ilona), scris cursiv, „de mână”. Argint.
– Îți pare cunoscută? continuă ea să zâmbească.
– Da, avem acasă un serviciu complet pentru douăsprezece persoane. Sunt marcate și inscripționate identic acesteia.
– Înțeleg că Ibolya păstrează cadoul de nuntă primit din partea noastră, mai exact a mamei mele, Ida, nașa ei. Mi-a scris asta în una din cele vreo cinci sau șase răspunsuri la scrisorile pe care am simțit nevoia să i le trimit.
– Da. Avem și o mare parte din vesela din porțelan de Budapesta, așa sunt marcate, de la platourile grele pentru friptură, farfuriile adânci și cele plate, la farfurioarele pentru gustări, desert și ceșcuțele fragile cu farfuriuțele lor, pentru cafea.
Stă câteva clipe privindu-mă fără să mă vadă, după care șoptește, apăsând prelung asupra vocalelor, în timp ce eu mă apucasem deja să gust, oarecum jenat, din biscuiții delicioși și dulceața din cireșe negre; însetat, golesc apoi jumătate din apa acrișoară:
– Nu, nu! Vesela nu este de la noi. Foarte posibil să fie de la mătușa mea, soția ultimului prefect al Sălajului dintre 1940-1945, fratele mamei, prin urmare. Ea a rămas la Jibou după război, știi bine. În casa lor ați locuit, dumneata și părinții dumitale, după venirea din Banat.
– Da, o țin minte foarte bine pe doamna Péchyi; Bătâna, așa îi spuneam pe la vârsta de trei, patru ani. Mi-a marcat benefic și plăcut copilăria. Avea grijă de mine atunci când părinții mei erau la lucru. Datorită dumneaei și prietenilor mei, copii de țigani lăutari și de evrei din vecini, am învățat limba maghiară. După ce a decedat, am preluat noi lucrurile și mobilierul. Căzuse și își fracturase bazinul. De-aici i s-a tras. Ai mei au internat-o la spitalul din Zălau. Înainte de a pleca la Domnul, a solicitat serviciile unui notar, pe care l-a rugat să parafeze o scrisoare-testament destinată familiei noastre. În virtutea acestui document, maică-mea a îngrijit-o în scurta perioadă de după externare, iar în urma decesului dumneaei, s-au ocupat, împreună cu tata, de tot ceea ce trebuie pentru înhumare. Încăperile unde a locuit au fost închiriate unei familii cu doi copii, nițel mai mici decât mine, Ciryák. După trei ani în care am fost vecini, împărțind holul încăpător, larg, ei s-au mutat în Brașov. Apoi s-a intensificat prigoana comunistă, sovieticii i-au adus la putere pe noii guvernanți ai comunităților, știți și dumneavoastră pe cine, v-o fi scris și mama.
– Da, mi-a scris, însă am aflat întâmplător de la fiica unei cunoștințe din Jibou, învățătoare, care s-a căsătorit cu un comerciant budapestan. Locuiau nu departe de aici.
– Casa a fost rechiziționată și a intrat în proprietatea statului. Ni s-a impus categoric să abandonăm încăperile dinspre stradă, unde s-a instalat sediul ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică); ne-am retras în odăile unde locuiseră doamna Pécsyi, apoi Ciryák. De-acolo, în vara lui 1953, ne-am mutat pe strada 1 Mai, în casa pe care au cumpărat-o părinții mei de la un bătrân curelar. Fusese a părinților săi. Aproape de Hotelul Union, pe cealaltă parte. Era clădită din chirpici și acoperită cu tablă neagră; doar peretele dinspre trotuar era din cărămidă.
– L-am cunoscut pe curelar. Ulberth… Parcă așa se numea. Mai trăiește? Era foarte popular, celebru pentru harnașamentele pe care le confecționa. Administratorul domeniilor noastre, Cserefalvi, pentru scurtă perioadă – al doilea soț al mamei mele, îl știa bine. Cumpăra de la el hamuri pentru caii noștri. Soția lui, cred că-mi amintesc bine, era croitoreasă.
– Da, trăiește. Are peste optzeci de ani. Și soția dumnealui trăiește. De primăvara până toamna, Bélla bácsi lucrează în curtea și în grădina casei. Începând din iunie, iese cu fructe de vânzare pe banca de pe trotuarul din fața casei, aproape zilnic, până și când plouă. Ne înțelegem foarte bine cu ei. Din fântâna lor luăm apa pentru uz gospodăresc. Destul de rar, ne cere să-l ajutăm în activitate.
Îmi privesc ceasul, cât se poate de discret. Cu toate acestea, mă vede. Pe tot parcursul dialogului, doamna stătuse în picioare. Mă îndeamnă să termin de mâncat biscuiții, nu sunt mulți și nu e politicos să-i las pe farfurioară, i-a oferit bucuros. Se îndreaptă spre șevalet, se apleacă surprinzător de sprinten, deschide o cutie din carton cafeniu și scoate un pachețel. Vine spre mine, așază obiectul pe masă, îl dezambalează din hârtia cerată și scoate un batic de mătase pictat central cu imaginea templului Mátyás, încadrat pe toate laturile de mici dreptunghiuri reprezentând alte obiective de interes istorico-turistic, îl etalează ținându-l în aer de colțurile superioare:
– Trebuie să pleci, bănuiesc. Uite, să-i spui mamei dumitale că îi mulțumesc din tot sufletul pentru inițiativa de a te trimite să mă cauți. În urmă cu vreo șase sau șapte ani, mi-a propus, într-o scrisoare, să merg la Jibou, să locuiesc cu voi, sau aproape de voi, pentru a reuși să mă îngrijească la bătrânețe. M-a impresionat. I-am mulțumit atunci, i-am răspuns, acum vezi și dumneata, că mă bucur de suficient confort, că am un anturaj de cunoștințe și prieteni, de care mi-ar fi fost dificil să mă despart, că… muncesc, pictez. Iată, acest batic este unul dintre cele pe care le pregătesc pentru Festivalul Internațional al Tineretului de la Helsinki, Finlanda. Am semnat, împreună cu alți artiști și artizani, un contract cu o asociație sau comitet, cred că înțelegi, de la noi, din Ungaria, pentru confecționarea de obiecte reprezentative, utile tinerilor maghiari care fac parte din delegația participantă. Te rog să i-l duci lui Ibolya, ca un cadou de preț. Ceea ce nu i-am mărturisit mamei dumitale este că, după ce am ajuns aici, în Ungaria, am urmat o școală superioară de artă plastică, pictură. Mi-a fost necesară pentru angajare în muncă, la o firmă de confecții. Apoi, am devenit membră a Societății Artelor Plastice din Ungaria.
Mă ridicasem deja.
Iau pachețelul, îl introduc grijuliu în traistă și pornesc timid spre ușă. O urmez în hol, îi mulțumesc pentru încredere și pentru primire, îi promit să am grijă de ai mei, o să-i relatez mamei mele întreaga conversație, și o invit să se gândească la oportunitatea de-a veni în vizită la Jibou. Zâmbește, îmi întinde mâna astfel încât să înțeleg că acceptă să i-o sărut, mă aplec, îmi prinde obrajii între palme, „te rog să-mi permiți!” îmi trage capul spre sine și mă sărută pe frunte:
– Mulțumesc de invitație! Drum bun, fiul prietenei mele! Te rog să ai grijă de mama Viorika! Și de tine să ai grijă!
Ridic privirea. În colțurile ochilor ei apăruseră două mici perle care urmau să se desprindă la primul tremur al pleoapelor. Fac o plecăciune, lipind palma mâinii drepte de piept. Mă întorc și pornesc. Ar trebui să fiu mulțumit. Mi-am ținut promisiunea. Am reușit!
Și, totuși, de ce nu sunt vesel?!
