(continuare din numărul 248/septembrie 2025 al revistei „Caiete Silvane”)
Surprins oarecum de alterarea bruscă a tonalității celuilalt, Mihai reacționează mimic, întorcându-și chipul mirat spre el; îl încercase curiozitatea încă de când au făcut cunoștință, dar mai cu seamă după relatarea scenariului dinainte de a porni către municipiul lor, să-l întrebe de unde a aflat că presupusa lui mamă ar putea fi găsită aici. Însă este distras instantaneu de fundalul în care „dispăruse” bustul acestuia, efect straniu între lumina difuză dinspre stradă și cea lăptoasă dinspre tubul de deasupra ușii de intrare în capelă, în conturul vișinului înalt și rămuros, dominând curtea vecină, decupat parcă și lipit peste coala uriașă a cerului senin și înstelat. Vocea lui Marius îi sfarmă fascinanta iluzie optică; revenise la parametri perceptibili obișnuiți:
– Îți sunt dator cu o explicație, o… lămurire. Te vei fi întrebat, fără îndoială, cum aflam de locațiile unde aș putea s-o identific pe mama, pe Florența Slavu, pentru că, după fiecare divorț, revenea la numele de familie al părinților ei, doar după ce obținea serviciul, sau, mă rog, postul pentru care aplica. Stai, te rog, nu mă întrerupe!
Mihai pufni pe nas a „nu aveam intenția să te întrerup”, deși îl copleșise proprietatea telepatică a proaspătului său amic. Intuise că era pregătit să-l întrebe chiar asta. Simte că intra, ce să mai zic!, intrase în subiectul unei narațiuni polițiste.
– Te rog să nu te superi! (reluă Marius). Mai în glumă, mai în serios, afirmam în urmă cu niște zeci de minute că sunt telepat. Te rog să-mi îngădui o succintă devoalare privind propriile-mi resurse neuropsihice, o… confesiune, dacă vrei! Îmi propuneam, la modul superficial, în subsidiar, deci în subconștient, că, odată ajuns la final, la sfârșitul căutărilor de surse genealogice, fără să am satisfacția concluziilor limpezi, voi valorifica majoritatea experiențelor acumulate pentru a scrie… un roman. Pe de altă parte, intuiția sau așa-zisa înzestrare extrasenzorială, telepatia, deh!, pe care mi-am asumat-o cu oarece infatuare, este rodul studiilor și al activităților mele intime, colaterale formării profesionale. Îndrăznesc să spun că devenise, la un moment dat, dintr-un hobby, o pasiune. Și, te rog să mă crezi, sunt bucuros că m-a prins. Până la această întâmplare mă decisesem să mă pregătesc pentru Facultatea de Geologie. Eram un colecționar pasionat de pietre în forme și culori diverse. În copilărie, le alegeam fie din grămezile de pietriș aduse pentru felurite construcții, fie de pe malurile râurilor și ale pâraielor, în drumețiile cu clasa sau cu părinții, fie din timpul vacanțelor la mare. Le spălam, le puneam la uscat, apoi le protejam în pungi de plastic, așezate în camera mea, pe etajere special confecționate de tata Anton. Lecturile, inedite și pasionante, recunosc, de literatură științifică, mi-au schimbat opțiunea. Urma, însă, ultima vacanță din viața școlară, care era dedicată preponderent pregătirii pentru admiterea la facultate. Părinții mei, mai cu seamă mama Lenora, au stăruit să aleg între viitorul în spațiul nelimitat al naturii exterioare, care îmi poate oferi și condiții optime pentru citit, pasiunea mea principală, și un domeniu pe care să-l dezvolt ca hobby… Ooo, dar cred că m-am întins prea mult cu spovedania! Risc să devin plictisitor, dacă nu cumva am și devenit! Acum stau și mă întreb, sau te întreb, dacă te pot interesa amănunte ale vieții mele foarte active. Până la urmă, de ce ți-ar stârni interesul!?
Mihai rămâne tăcut, făcând efort să perceapă trăsăturile faciale ale celuilalt. Fusese neobișnuit de atent la… monologul rostit aproape în șoaptă de fiul prezumtiv al decedatei care își odihnea țărâna trupului în paza Suflării Dătătorului de viață, care este, în concepție universal teologică, sufletul. De ce? Nu crede că ar putea argumenta acel volum de concentrare și, în fond, atenție, provocate de confesiunea unui semen de-al său. El însuși are convingerea că face parte din acea minoritate umană care poate să se identifice cu generatorul de percepții și sentimente ale celorlalți posesori din anturajul său. Vera, soția lui, îi reproșa uneori strădania de a înțelege necazurile unora dintre cunoscuții lor și incapacitatea psihică și/sau materială de a găsi rezolvări optime în clenciurile existenței:
– Uite că m-a interesat, prietene Marius! Și mă interesează. Și cred că sunt puțini oamenii care au puterea de a trece prin astfel de experiențe. Nu cred că aș reuși să fac vreun calcul procentual în privința copiilor abandonați care își caută părinții, mai ales mamele. Cred că nu sunt prea mulți. Ce fel de interese îi stimulează să parcurgă astfel de… trasee?! În privința dumitale, bănuiesc doar curiozitatea sau confirmarea unor presupuneri, ipoteze – cum ai spune dumneata.
Se ridică lent și întinde hotărât antebrațul drept, cu palma în sus, sugerând intenția de a-l determina și pe celălalt să se ridice. Marius se ridică, la rândul său, evitând ajutorul sugerat de gestul lui Mihai, dar agățându-se de mâneca sacoului acestuia. Gâlgâind un fel de râs discret, îl privește fix:
– Nu mă las păcălit atât de ușor, bătrâne!
Bănuind doar rictusul facial al celuilalt, cu toate că îi vedea fața luminată straniu de lumina difuză, se întoarce către intrarea în capelă, pune mâna pe umărul acestuia:
– Mihai, prietene, doresc să-ți dezvălui un amănunt al căutărilor mele, până la urmă de natura absurdului: nu am o fotografie cu chipul cât de cât recent al mamei mele. Am obținut, prin intervenții, știi cum e la noi, și nu doar la noi, din arhiva serviciului de evidență a populației, o copie după dublura fotografiei primului buletin de identitate, iar una dintre verișoarele ei mi-a dat o fotografie 6/9 cu colegii de clasă la terminarea etapei gimnaziale. Avea atunci doar paisprezece sau cincisprezece ani. Am sperat că voi putea obține vreo imagine de la absolvirea studiilor liceale, dar seraliștii, cel puțin cei din promoția ei, nu recurgeau la astfel de… amintiri! De câte ori ajungeam la locația ce-mi era sugerată că s-ar găsi, mi se răspundea că a plecat, fie prin transfer, fie prin demisie. Doar de trei ori, pentru că, în celelalte două cazuri, au fost coincidențe de prenume. Câțiva dintre cei care spuneau că au cunoscut-o mi-au declarat că nu accepta să participe la poze de grup, iar când nu avea încotro, refuza să fie expusă în rândul întâi și, în celelalte cazuri, foarte puține, își ascundea chipul în spatele coafurii celui sau al celei din fața sa. Înțelegi?
– Ce ar fi greu de înțeles?!
– Dificil de… (își retrage mâna de pe umărul celuilalt).
– Poftim?!
– Se spune „dificil de înțeles”. „Greu” se referă la masă, la cântar! (zâmbi iar Marius).
– Noa, și tu acuma! (se enervă Mihai). Se înțelege… din context!
– Așa este, te rog să mă scuzi! Bunul și recentul meu amic, înainte de a-ți da consimțământul să pleci la domiciliu, la soția domniei-tale (glumesc!), te rog să accepți a mă acompania în capelă. Îți declar ex abrupto că vreau să ridic de pe sicriu capacul, să mă conving că acolo se află cineva, și că acela, aceea, este trupul inert al celei care mi-a dat viață și mi-a fost mamă timp de aproximativ șase ani. De data asta nu glumesc. Sper din tot sufletul să fii de acord! Văd, ești înmărmurit; realizez și de ce! Mă așteptam la această reacție. Mi-a venit această idee imediat ce ai afirmat că ați fost coleg cu „tanti Florența”, accentuată când am aflat că doamna… Veronica, sau cealaltă, consăteana ei, se împrietenise cu „doamna Florența”!
Marius luase hotărârea de-a încerca s-o identifice pe ipotetica, în acel moment, mamă, de îndată ce i s-a spus că decedase în urmă cu două zile. Și-a consolidat decizia logic: vor veni la priveghi și la înmormântare persoane care au cunoscut-o în timpul vieții – colegi de serviciu, vecini, eventual prieteni; ar fi normal să găsească printre acestea măcar una sau două care să fie de acord să deschidă sicriul pentru a o recunoaște. Și, iată, apariția lui Mihai i-a sugerat să-i ceară ajutorul.
– Domnule dragă, dar ce vrei dumneata nu e, oare, păcat? Să tulburi somnul de veci al unei persoane, cu atât mai mult al mamei tale!
– Mă așteptam la răspunsul acesta, Mihai. În tradiția populară, îmi pare că este o impietate. Însă în mod obișnuit, chiar legal, nu este! Doar după ce a fost fixat capacul sicriului în șuruburi sau cuie, „ferecat” prin hotărâre sacră de către preot, apoi înhumat, este… un păcat. Este chiar ilegal. Am decis să verific autenticitatea… mamei mele, ori a persoanei respective, imediat ce mi s-a spus că e decedată. Șansa, dacă putem s-o numim șansă, este că am găsit-o neînhumată. Altfel, făceam demersuri, pe bază de reclamație la poliție, pentru a o deshuma. Hai, dom’le, ți-e frică, sau groază, cum se spune, să privești o persoană cunoscută doar pentru că nu mai respiră, nu mai este în viață? Ți-e frică de morți! Acesta-i adevăratul motiv, așa e?
– Și ăsta-i un motiv! (recunoscu Mihai). Dar parcă nu aș vrea s-o văd astfel pe tanti Florența. (După un minut de ezitare): Bine, te însoțesc!
Urcă împreună pe verandă. Marius scoate din rucsac o lanternă și un pachețel ambalat într-o pungă de hârtie albă, intră în capelă, se apropie de sicriu, pune cu grijă florile și jerba de pe capac pe scaunul din apropiere. Mihai începe să tremure ușor.
– Nu are de ce să-ți fie frică, Mihai! (zice Marius cu o jumătate de voce, apoi, către sicriu): Iartă-ne, te rugăm, doamnă, că-ți tulburăm odihna! (Trece de partea cealaltă a sicriului, lăsându-l pe amicul său singur): Te rog, Mihai, prietene, prinde capacul de marginea inferioară, cam unde vezi că prind și eu, apoi ridicăm și îl glisăm spre picioare!
Cu un mic efort, capacul fiind destul de greu, îl glisează până când acesta ajunge cu latura de sus deasupra pieptului decedatei, în timp ce simt în nări miasma unui amestec de busuioc și oțet. Marius îndepărtează cu delicatețe voalul, trăgându-l peste mâinile încrucișate ale decedatei. Scoate din buzunarul sacoului lanterna, o pornește, luminând chipul de femeie machiat discret. Instinctiv, dar mirat, Mihai privește stăruitor, apoi spre prietenul care înmărmurise la rândul său:
– Este tanti Florența, Marius, prietene! Dumnezeu să-i ierte greșelile și să-i dea odihnă veșnică!
Marius, hipnotizat, cu privirea imobilă pe chipul devoalat, ține cu o mână lanterna, iar cu cealaltă scoate pachețelul, îl întinde prietenului său, „te rog să-l dezambalezi, să citești ce scrie pe etichetă și să mi-l înapoiezi apoi!”. Acesta face cu degete tremurânde ce i se cere, citește MAIUS scris pe eticheta fixată de pieptul iepurașului de pluș, i-l înapoiază, iar fiul Florenței îl așază lângă capul mamei sale, trage voalul la locul său: „De ce m-ai părăsit, mamă frumoasă și iubită?” Două șiruri de lacrimi se desprind de sub pleoapele hotărâte, în sfârșit, să le elibereze.
(va urma)
