(continuare din numărul 247/august 2025
al revistei „Caiete Silvane”)
Inginerul Zbarcea se ridică, înșfacă o pelerină din cuier, deschide ușa larg și se îndepărtează cântând „Cine trece-n Valea Seacă, / cu briceagu-ascuns în geacă?”, parodia popularei piese muzicale marca Phoenix. Mai apucă să strige: „Nu lăsa ușa deschisă!”, apoi dispăru după un segment de gard viu alcătuit din puieți de stejar. Intenționa desigur să-l însenineze pe tovarășul său de prospecțiuni.
Marius saltă la rândul său de pe scaun și, zâmbind șovăielnic, îl urmărește cu privirea. Își apucă rucsacul, îl potrivește cu ambele bretele pe umărul stâng, închide ușa în urma sa, apoi pornește spre cabana unde erau cazați, la vreo două sute de metri de clădirea birourilor. Simțea oboseala. Un somn de vreo două, trei ore i-ar putea reface forțele.
***
Acaparat de povestirea ciudată și de timbrul baritonal, monoton, al naratorului, Mihai se surprinde privind în gol. Îl încearcă felurite sentimente și speculații vag premonitorii. Ciudat acest semen al său! Admirabil, s-ar putea spune! Să fii abandonat de mamă într-un orfelinat, să fii ajutat de oameni cu gândirea normală, puțin spus altruiști, și să pornești în căutarea acesteia, pentru a afla… ce? În opinia comună, așa cum ajunsese s-o perceapă și, hai să spunem, s-o cunoască, îți este părinte cel care te îngrijește, te ajută să devii, nu acela care îți dă viață, apoi te abandonează în voia sorții. Știa din presa de toate genurile, percepută de-a lungul anilor, despre astfel de cazuri, ale căror protagoniști aparțineau unor straturi social-materiale diverse, mai cu seamă, din rândul pauperilor și, în număr mai redus, dintre așa-zișii aristocrați intelectuali. Privește lung spre colocutorul său:
– Marius, pot să-ți… adresez… o întrebare… să-i zicem incomodă? Sunt doar curios…
– Da, domnule, în general întrebările nu sunt agreate, cu atât mai pregnant când privesc viața personală a cuiva aflat în contextul unor situații delicate, sau chiar jenante! Te rog!, mișcă el antebrațul și palma într-o poziție semnificând îngăduința. Dar stai, așteaptă! În același moment schimbă poziția palmei în postura „stai, oprește!” Poți crede că intuiesc,… adică știu, ce vrei să mă întrebi?
Mihai își fixă privirea pe chipul lui, zâmbi indecis, „Hm! Mă rog, de ce nu?”:
– Ești, cumva,… mentalist? Bine, te ascult!
– Vrei să știi de ce doresc, mai bine zis: de ce am dorit, să-mi găsesc mama! Așa e? Apropo, nu sunt, ori nu mă recomand cu această calitate, sau talent, sau nu știu ce… har – mentalist… Sunt numai telepat, însă nu permanent, cum se știe din definiție despre această proprietate. Amice Mihai, am mai fost întrebat, m-am întrebat însumi, de ce. Mi-am căutat argumente, am consultat doi psihologi, însă nu pot jura că am găsit cauza subtilă a stăruinței de-a ajunge în fața ei cu aceeași întrebare: „De ce?” Dar, de data aceasta, privind plecarea ei și abandonarea mea într-o instituție girată de statul român, de ce nu într-una dintre familiile rudelor sale, a tatălui meu, sau a prietenilor ei. Mi s-a îngăduit, în urmă cu aproximativ douăzeci de ani, să-mi accesez dosarul aflat în arhiva Inspectoratului Poliției… Îți văd mirarea pe chip… Da, orfelinatele, ori „casele copiilor”, cum mai erau cunoscute, se aflau în dublă custodie, a Ministerului de Interne și a Ministerului Educației,… un dosar subțire, cinci-șase foi importante pentru mine, printre care o copie după certificatul meu de naștere, cererea mamei, redactată cu o mașină de scris, și cealaltă cerere, olograf, pentru adopție, de la familia Caloianu; în rest, fișe medicale, o caracterizare făcută de dascălul supraveghetor, atunci când am fost cedat părinților adoptivi, nu-i țin minte numele, parcă „Doru” îl strigau colegii, iar semnătura îi era indescifrabilă. Nici nu-mi amintesc ce anume sau… cine a declanșat decizia de a-mi căuta părinții, mai cu seamă s-o găsesc pe mama. Să fi fost o emisiune a unuia dintre posturile de televiziune autohtonă? Sfatul pe care mi l-a șoptit tata Antoniu, bolnav, când i-am făcut o vizită la spital; presimțindu-și eronat iminența morții, mi-a sugerat să încerc s-o găsesc pe mama, dovedind astfel că sunt moralmente ființă superioară? Sau, mai degrabă, imaginile acustice și vizual-nostalgice ale mamei de acum patruzeci de ani, atunci când, accidental, aud timbru vocal și chip asemănător, sau, cine știe!, identic, încât tresar și devin neliniștit? Cert este că, după terminarea studiilor superioare și angajarea la centrul regional de prospecțiuni geologice, o parte a concediilor de odihnă o dedicam investigațiilor, pentru a mă exprima pretențios. Dar este trecut de orele unsprezece, post meridian, adică douăzeci și trei, să înțelegem și unii și alții. Tu, my recent old friend, cât poți să-mi ții companie?
– Ținând cont că este vineri, cu toată oboseala pe care am început s-o simt de oarece vreme, mai stau o oră, o oră și jumătate, răspunde abia zâmbind cel întrebat. Am avertizat-o pe Vera, soția mea, că îți voi ține companie până spre miezul nopții. Timp suficient să-mi istorisești cum ai început „investigațiile”. Îmi place să te ascult, Marius, ai o voce frumoasă, caldă. Și este impresionant ceea ce povestești! Am început să pricep și expresiile literare, sau cum să le spun altfel, culte, pe care tu le știi folosi cu ușurință.
– Dezinvolt adică, zâmbește hâtru Marius, în timp ce se deplasează la cele două mese. Mihai se ridică, la rândul său, și i se alătură. Eu simt că trebuie să ronțăi niște alune și câteva grisine. Uite și napolitane cu glazură de ciocolată. În timp ce mestecă, extrag două pahare mari din plastic în care toarnă pe rând coca-cola, sorb o înghițitură, se întorc simultan și, cu paharele în mână, ies în curtea luminată atât de neonul stradal, cât și de acela de pe terasă. Se apropie de poarta confecționată din bare de fier sudate în formă de zigzag. Se ridică pe vârfurile picioarelor, de parcă le-ar fi teamă să fie văzuți, privesc în dreapta și în stânga. Liniște. Doar câte un lătrat de câine speriat sau fricos dă tonul, din timp în timp, coralei acute confraterne, care migrează treptat spre periferia orașului. Auzi, Mihai, o lume se pregătește să doarmă, alta să muncească. Hai să-ți istorisesc începutul investigației!
Îl cuprinde cu brațul stâng peste umeri și, astfel, fac vreo câțiva pași. Apoi Marius își retrage brațul și ajung la trepte, pe care se așază lăsând o distanță cam de un metru între ei.
– Mama s-a născut într-un sat ialomițean, în mijlocul Bărăganului. Nu-ți spun cum se numește satul, nu are nicio relevanță. Tatăl ei, Silviu Slavu, venise de pe frontul antisovietic cu un picior amputat. Era felcer, astăzi – asistent medical. Partizanii ruși atacaseră cortul sanitar cu aruncătoare de mine. Atunci a fost rănit. Un camarad brancardier i-a sărit în ajutor, i-a oprit sângerarea cu centura de la brâu și l-a predat medicului. L-au operat pe loc. Atacul fusese respins rapid de artileria noastră. L-au trimis în țară. După refacere, și-a continuat meseria. Soția sa, Elena, mama mamei mele, era educatoare la Grădinița din centrul de comună. Florența, singurul copil al lor, a beneficiat de facilitățile acordate pentru urmașii veteranilor de război. Părinții ei făceau naveta cu brișca dispensarului. Când fiica lor a intrat în clasa întâi primară, s-au mutat în incinta mărită a dispensarului. Te vei fi întrebând de unde știu aceste amănunte din istoria familiei. Ei bine, verișoara Florenței, fiica uneia din surorile Elenei, m-a trimis la fratele mai tânăr al lui Silviu, Teodor, Dumnezeu să-l ierte, subofițer de miliție pensionat, care, după ce m-am prezentat, mi-a vorbit cu multă empatie despre nepoata sa, Florența, până când aceasta a terminat etapa gimnazială a formării sale și a fost înscrisă la o școală profesională de artizanat. Apoi nu s-a mai discutat despre eventuala sa evoluție. S-a aflat că a urmat liceul la cursul seral, a devenit un fel de activist u.t.m., a urmat cursuri la universitatea politică și de conducere „Ștefan Gheorghiu”, perioadă când l-a cunoscut pe Pascu, care s-a recomandat depanator de aparatură pentru studiourile de radio și de televiziune, i-a devenit legal soție, dar după încă doi ani și jumătate, au divorțat, iar tânăra activist u.t.m. s-a căsătorit cu un anumit Marincu, cică maistru militar. Doar pentru faptul că verișoara Adina m-a trimis la un fost milițian, am beneficiat de atâtea detalii din existența mamei mele. De la aceeași verișoară, dar și de la cealaltă, Margareta, am cules un fel de butadă: cine a întâlnit-o o singură dată pe tovarășa Florența Slavu / Pascu / Marincu, trebuia să fie foarte mulțumit: o a doua dată nu va avea loc. Lucia, cea de-a treia verișoară, știa că acel Pascu, posibilul meu tată, era omul securității, un fel de ofițer sub acoperire.
Marius încetează subit narațiunea, bea lacom din pahar tot lichidul, care-și pierduse aciditatea, respiră adânc, îl privește pe cel de lângă el de parcă l-ar vedea pentru întâia oară:
– Foarte încurcată și tulbure existență, domnule! O să-ți povestesc ce-am aflat la următoarea… cercetare…, hai să nu-i mai spunem, deocamdată, investigație!
