(continuare din nr. 243/aprilie 2025
al revistei Caiete Silvane)
Nu primi răspuns. Frumoasa-i companioană își îndreptase privirile către peisajul prins de soarele unei zile fascinante de mai. Este unul din modelele de frumusețe naturală reprezentând populația feminină din acea zonă etno-geografică, se pomeni gândind. Izbutise să-i „filmeze” trăsăturile faciale și conturul corpului.
Situație bizară, continuă, privind cu mai multă atenție, însă discret, fizionomiile celorlalți „pasageri” din jurul său; până acum nu mi-a trecut prin minte să fac aprecieri de acest fel. M-am obișnuit să mă bazez pe intuiție, sau, Dumnezeu știe, pe instinct în derularea situațiilor în care mă aflu, activ, de cele mai multe ori. Se ridică și făcu o plimbare de la un capăt în altul pe culoarul din mijloc, pentru a-și dezmorți picioarele. Toate locurile autocarului sunt ocupate, constată involuntar. Am dormit destul de mult și, mai ales, adânc, devreme ce n-am simțit decât ușoarele șocuri la opririle și pornirile în și din stații. Se apropiau vizibil de Focșani. Ar fi dorit să revadă clădirile unităților militare din Buzău, dispuse de-o parte și de alta a bulevardului, de la sud-vest spre nord. În stânga, regimentul de transmisiuni, cu toate ale sale. Peste drum, ceva mai spre oraș, unitatea de geodezi, unde făcuse un an și șase luni de stagiu militar obligatoriu, mobilizat după terminarea studiilor liceale. A fost dificil, mai cu seamă la început, însă cunoștințele asimilate aici i-au prins bine atât la admiterea în facultate, cât și în timpul studiilor superioare. În plus, și-a consolidat deprinderile de muncă ordonată, disciplinată, respectul cuvenit celui mai în vârstă, dar și celor cu grade superioare, așa cum a avut șansa să fie educat de către părinții adoptivi. Însă dormea atunci când traversase Buzăul.
Regretă sincer că tinerii din zilele noastre nu sunt supuși legal stagiului militar. Cu toate că ar fi extrem de dificil să-i adapteze regimului cazon. Ei au o percepție ciudată a noțiunii de libertate, firească în fond, dacă te gândești la condițiile în care au fost crescuți și educați, în lipsa părinților plecați la muncă prin lume, a sistemului educațional aflat în cădere liberă, a mass-mediei și a unor prelați atinși de aripa satanei.
Autocarul ajunse în municipiul vrâncean, reședința de județ. Se adapta cu dificultate traficului rutier, mai intens decât în mod obișnuit, parcă. Unii dintre călători începură să se agite. Se ridicau, conversau cu voce tare, își pregăteau bagajele. Nu agrea această grabă a unora de a coborî printre primii dintr-un mijloc de transport în comun. Generatori de panică și, uneori, de violență verbală, aceștia creează situații-limită sau disconfort nu doar acustic.
Tânăra sa vecină se ridică de îndată ce autovehiculul opri la peron. Marius se aplecă, luă cu mâna dreaptă sacoșa ei de sub scaun, o trecu în cealaltă mână și i-o întinse:
– Bagajul dumneavoastră, domnișoară!
– Mulțumesc, stimate domn, sunteți foarte amabil… și protectiv! zâmbi privindu-l, i se păru, cu îndrăzneală ostentativ-aluzivă.
Nu se putea spune că este un timid, dar privirea ei, vocea caldă și zâmbetul îi induseră instantaneu un fel de timiditate, care nu-l mai încercase de mult timp. Foarte rapid, îi trecură prin ecranul memoriei chipurile profesoarei de engleză din liceu și al fostei sale soții. Pe aceasta din urmă se străduise, după divorț, s-o uite, cu indiscutabilă mare dificultate. Pentru că se îndrăgostise la prima vedere, cum se spune, trăiseră un an de căsnicie mai mult decât agreabilă, după care ea începuse a-i dirija opiniile strict către modalitatea ei de-a interpreta aspectele vieții, dar și atitudinea și comportamentul social, să-l depersonalizeze, adică, treptat. Începuse, la un moment dat, să-l dojenească în public, să-i reproșeze inițiative pe care el nu le intenționase. Norocul său, dacă putea să-l numească așa, fusese un coleg de serviciu, sondor, care, în timpul unei „recreații”, la vreo jumătate de oră de la ieșirea dintr-o mină de cupru, îi spuse, după două, trei halbe cu bere, un „banc” despre un cuplu asemănător celui pe care îl forma el, Marius, cu Adela, prenumele soției sale.
***
Era seară. Cerul se umpluse de nori. În loc să se pregătească de culcare, ca de obicei, își luase rucsacul și, pretextând că merge în vizită la un fost camarad de armată care locuia în zonă, plecase la gară, își cumpărase bilet și pornise către „domiciliul conjugal”. Era la aproximativ trei sute cincizeci de kilometri de casă. A ajuns pe la orele trei, noaptea. A intrat discret, avea cheie, firește, să n-o trezească pe soția sa. Dar n-a găsit-o acasă, în apartamentul lor cu două odăi, cum se așteptase, în „patul lor conjugal”. Încă nu apăruse la noi telefonia mobilă. Se descălță pe holul de la intrare, își agăță geaca în cuierul din coarne de cerb (îl primise cadou cu ocazia uneia dintre aniversările zilei sale de naștere, de la un prieten, vânător) și intră tiptil. Surprins, își spuse că o fi plecat la fratele ei, la țară, să-și vadă nepoțelul și nepoțica, să se mai joace cu ei, o adorau. Sau la verișoara ei, diabetică… și care o muștruluia din când în când, să nu fie atât de cicălitoare. Se întâlneau de două, uneori de trei ori, în cursul săptămânii.
Își slăbi cureaua pantalonilor, se așeză pe dormeza din living, porni televizorul, rula un film cuminte, fără împușcături, și nu a realizat când s-a întins și a adormit.
L-a trezit zgomotul cheii în ușa de la intrare și, după deschiderea ușii, conversația dezinvoltă, acompaniată de țocăiturile săruturilor pătimașe: „Hai să te conduc până în dormitor, țonțonel!”, „Gata, nebunule, mai încet, că trezești vecinii! Ciao!” Moment de tăcere, apoi vocea ei aspirată: „Hiii, s-a-ntors Marius!…Șșșșt!” Șoaptele ei perforau liniștea dimineții. „Încet, repede la mașină! Să nu-l trezim!” Ușa, închizându-se silențios. Cheia, răsucindu-se ceva mai zgomotos. Pași de damă și din cei „masculini” coborând, în ritmul panicii, scările. Trei etaje. După clipele de năuceală, Marius avu timp să sară de pe dormeză, să iasă din living, să descuie ușa de la intrare în apartament și să iasă pe casa scării. Privi în jos. Fugarii ajunseseră la parter, îndreptându-se spre ușa grea de la intrarea în bloc. „V-am văzut!”, apucă să strige, înainte ca „evadații” să scape în peisajul din jurul blocului. Fuga în bucătărie, a cărei fereastră dădea spre aleea din față a imobilului, dar se vede treaba că „tăurașul” nevestei-sale, prea-cinstita și prea-corecta Adela, își lăsase mașina în parcarea din spate. Apucă să audă motorul pornind, apoi dispăru în rumoarea cotidiană a urbei. Se întoarse în hol, își privi ceasul. Șase și douăzeci. „Matinali, amanții!”, zise cu voce obișnuită. Era încă destul de năucit. Oare visase, ori fusese real?! Văzuse cumva scena în filmul de noapte?! Avu senzația că nu dormise destul. Se întoarse în living și se lungi iar pe dormeză. Închise ochii. Nu. Gânduri felurite îi traversau creierul. Cine o fi… masculul? De când este amantul soției sale? Ce meserie, ori profesie, o fi având? Îl cunoaște? Este localnic? O fi căsătorit, la rându-i, și i-o fi soția bolnavă, sau gravidă în proximitatea nașterii? E mai dotat, mai bun, mai creativ în pat?, cum argumentează unii și alții adulterul. Este, așa cum se spune, perechea ideală? Se ridică, făcu trei pași mici spre fereastra livingului, se răzgândi, ajunse în hol, puse mâna pe telefon, îl ridică din furcă, îl privi: „pe cine vreau să sun?”, îi veni în minte cumnatul său, fratele Adelei; „ce să-i spun?”; „Sau să-i necăjesc pe mama Lenora și pe tata Anton? Nu. Faptul este consumat. Să ne întoarcem la muncă!”
Ridică telefonul și formă numărul. După vreo treizeci de secunde, o voce respirând sacadat, ca în urma unui efort:
„Alo! Aici Întreprinderea Minieră Dorca… Bună dimineața! Poftiți, vă rog!”
Pe chip îi răsări un zâmbet timid:
„Bună dimineața! Sunt inginerul Marius Marincu, de la Institutul de Prospecțiuni. Vă rog să-l anunțați pe colegul meu, inginerul Zbarcea, că revin astăzi la lucru! Vă rog să nu uitați!”
„Am înțeles, o să-i transmit!”
„Cu cine-am vorbit, vă rog?”
„Maistrul mecanic Tocuț, să trăiți!… Stați așa, nu întrerupeți… Uite că vine încoace domnul inginer”…
Maistrul deschise geamul și strigă:
„Domnule inginer Zbarcea, la telefon!”, după care lăsă telefonul pe masă.
Se auziră pași apropiindu-se, „Cine mă caută, ți-a spus?”; „Colegul dumneavoastră”…
„Alo! Marius?”
„Salut, Vasile! Eu sunt. Revin astăzi la muncă!”
„S-a întâmplat ceva? Ai plecat val-vârtej aseară. De unde vorbești?”
„De acasă. Las-că-ți povestesc când ne vedem. Te salut!”
„Bine, băiețică, să nu uiți! Și, ai grijă! Te contra-salut!”
Inginerul petrolist sondor, Vasile Zbarcea, era cu vreo cincisprezece ani mai în vârstă. Se trăgea de prin Brăila. Bun specialist în prospecțiuni de toate cele subpământene, înălțase sonde prin mai multe țări din Asia și America de Sud, în Groenlanda și în Antarctica. Dar și un coleg de nădejde. Inteligent, mai făcea câte-o șotie, generând bună-dispoziție.
(viața continuă)
