Viorel Gh. Tăutan, Câteva reflecții despre tema războiului în literatura română

Preliminarii

O părere:

Ceea ce se crede îndeobște că a stimulat nevoia de exteriorizare a omului primitiv, comun, a fost declanșarea, evoluția și, mai ales, deznodământul unor catastrofe naturale și sociale în măsură să provoace bucuria sau spaima și deznădejdea. Aceia dintre indivizi care erau supuși unei sensibilități acute, cum și melancolicii meditativi, au rezonat diferit în cazul unor astfel de evenimente, fie prin viu grai însoțit de gestică, fie prin eternizarea lor cu ajutorul inscripționărilor grafice în piatră și lemn, iar după apariția scrierii – în texte cu caracter mai mult sau mai puțin reflexiv.

Odată cu dezvoltarea și consolidarea în conștiința publică a ideii de Artă ca modalitate de expresie subordonată categoriilor esteticului, a crescut și motivația reprezentării și reflexivității comunicării. Au apărut artiștii penelului, ai dălții, ai sunetelor muzicale și ai scrisului. După aceea, nu a existat eveniment cu impact social benefic sau, dimpotrivă, malefic, să nu genereze literatură. S-au născut personajele operelor literare cumulând trăsături de caracter pozitive și negative, ceea ce a generat conflictul.

Tema războiului în literatură are, din acest punct de vedere, o vechime imemorială, fiind relevată încă din cele mai vechi scrieri; mă gândesc la epopeile antice: Ghilgameș, Vechiul Testament, Iliada, Eneida etc., urmate în manieră asemănătoare de cele medievale datorate unor Torquato Tasso, Ludovico Ariosto, John Milton ș.a.

În literatura română, Cronicile anonime și cele datorate unor cronicari cunoscuți menționează atari evenimente comentate de pe poziții evident subiective, partizane, însă acest aspect nu impietează cu nimic asupra actului în sine.

Grigore Ureche menționează în Letopisețul… său câteva bătălii duse de oastea moldovenească sub conducerea unor voievozi ca Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu. La rândul său, Miron Costin nu se rezumă doar la consemnarea unor bătălii, ci și la succinta lor descriere, punând în evidență calități de narator incontestabile, dar uzând și de maniera didacticistă la modă atunci în literatura Europei occidentale.

Înzestrat cu talent narativ și descriptiv este autorul anonim al Cronicii Bălenilor, care face să apară și scene de luptă cu mase într-o mișcare tumultoasă. Mai mult, acestea au servit ca izvoare de inspirație, în special pentru scriitorii secolului al XIX-lea.

O scriere de întindere amplă, care dezvoltă tema luptei dintre două tabere adverse, este romanul alegoric în versuri „Istoria Ieroglifică”, sau „Lupta dintre Inorog și Corb” al lui Dimitrie Cantemir. Dificil de citit încă de la apariție, cu caracter de pamflet politic și social, acesta dezvăluie țesătura de intrigi care stau la originea obținerii domniei de către una sau alta dintre familiile boierești, cu sprijinul Înaltei Porți otomane, spre disperarea și revolta îndreptățită a țărănimii și a micilor orășeni. Succesiunea episoadelor romanești dispuse într-o ordine savant inversată, procedeu specific barocului, are în vedere două nuclee narative: 1. Lupta pentru stăpânirea împărăției animalelor (moștenire uzurpată prin intrigi fiilor Monocheroleopardului), și 2. Încercarea de-a anihila puterile recunoscute (chiar și de către dușmani) Leopardului. Nobilul animal este, așadar, ținta tuturor uneltirilor, aflându-se permanent în pericol. El reprezintă principiul binelui, în evidentă antiteză cu Hameleonul și Corbul, asupra cărora se îndreaptă în mod firesc toată verva satirică și sarcastică a autorului, ceea ce le conferă un interes sporit din partea cititorilor.

De cu totul altă factură, din punct de vedere al perspectivei, este opera ardeleanului Ion Budai-Deleanu, „Țiganiada”. Deși considerată la început o lucrare slabă, al cărei autor ar fi lipsit de talentul necesar închegării unei acțiuni epice și de a crea eroii necesari prin viziune satirică, prin jovialitate, ironie și capacitate maximă de a surprinde în mod autentic realitatea sub aparențele bufone și a bunei dispoziții continue, „Țiganiada” este o operă împlinită și interesantă cel puțin. Aspecte ale confruntării antagoniste de idei, sau ale luptei dintre bine și rău (vezi încercările prin care trece Parpanghel în căutarea Romicăi) se suprapun episodicelor conflicte armate dintre țigani și ostașii români deghizați în turci și conduși de însuși voievodul Vlad. După înlăturarea domnitorului prin uneltirile boierilor trădători, mulțimea își exprimă, prin intermediul tânărului Romândor, voința ei neclintită de a continua lupta pentru libertate. Eroul conceput de Ion Budai-Deleanu evoluează în epopee pe două coordonate distincte, ca erou cristic și patriot, în războiul de hărțuire a turcilor, și ca principiu organizator al entropicei gloate. Întreaga mișcare a țigănimii se datorează încercării domnitorului de a-și atrage alături nu doar oastea credincioasă și vitează, ci și neînsemnata masă de țigani (din cauza lipsei de coeziune). De fapt, construit în viziunea iluminist-patriotică, dar și polemică, personajul Vlad Țepeș este singurul erou exemplar al capodoperei, exemplar în adevăratul sens al cuvântului. Să nu uităm, însă, că autorul propune ostentativ prezența unui personaj colectiv foarte bine realizat. Cum altfel am putea interpreta fragmentul din „Epistola închinătoare”, unde ține să ne atragă atenția: „însă tu bagă seamă bine, căci toată povestea mi se pare că e numai o alegorie în multe locuri, unde prin țigani să înțăleg ș-alții, carii tocma așa au făcut și fac, ca și țiganii oarecând. Cel înțelept va înțălege!…”

Acceptat ca pretext, temă sau motiv, războiul glisează din epic înspre liric, odată cu adoptarea și adaptarea romantismului în evoluția, timidă pe alocuri, a primei jumătăți a secolului al XIX-lea. Desprinderea nu se face cu nonșalantă detașare, căci oameni de Cultură – poeții, în cazul nostru, de la Gheorghe Asachi, Constantin Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu și Vasile Alecsandri, trec prin experiența poemului epic sau eroic fără să ajungă la poezii de tipul odei și al imnului cu efecte spectaculoase în plan sentimental-patriotic.

Iată, de pildă, Gheorghe Asachi, „prolific autor de compoziții de circumstanță” (apud Mircea Scarlat) înspre bătrânețe încearcă să-și împlinească visul de a compune o Mitologie Națională pentru a ilustra faptele de vitejie ale țăranului-ostaș român. Constantin Negruzzi își subordonează în parte inspirația acestei teme când scrie poemul „Aprodul Purice”.

În istoria poeziei românești, un poet autentic marchează decisiv depășirea înțelegerii poeziei ca exercițiu retoric. Cu ale sale cinci poeme păstrate de memoria paginii tipărite, printre care „Marșul oștirii române”, Vasile Cârlova s-a impus în conștiința literară ca potențial foarte mare poet.

Vornicul Alexandru Beldiman a scris o epopee de 4266 de versuri intitulată „Tragodia, sau mai bine ar zice jalnica Moldavii întâmplare după răzvrătirea grecilor, 1821”, în care narează evenimente (inclusiv scene de luptă) dramatice ale unui an în care este implicată mișcarea eteristă condusă de Alexandru Ipsilanti, autorul respectând cerințele unei atari scrieri.

Iancu Văcărescu scrie și el, omagiind aceleași evenimente, „Glasul poporului sub despotism” și „Bunavestire”, două poeme imnice, prefațând astfel discursurile militante mobilizator-lirice ale lui Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri și, mai târziu, Octavian Goga sau George Coșbuc.

Grigore Alexandrescu valorifică, poate cu intensitate crescută față de Bolintineanu, de pildă, tema războiului, sinonimă confruntării/înfruntării dintre două „armii” și folosește ca mijloace artistice predilecte antiteza, hiperbola și epitetul („Trecutul. La mănăstirea Dealul”, „Umbra lui Mircea. La Cozia”, „Răsăritul lunii. La Tismana”, „Mormintele. La Drăgășani”).

De fapt, începând de pe la 1830, îndeosebi cu Heliade-Rădulescu, orientarea principală a poeziei devine romantică, sub influență franceză, clasicismul continuând și el paralel, deoarece la noi romantismul nu s-a născut ca o reacție împotriva clasicismului. Cronologic, romantismul românesc parcurge două etape, una militară, patriotică și socială, înainte și după revoluția de la 1848, până în jurul anului 1870, și una critică, de expresie artistică superioară, de la această dată înainte.